Pentru cine cunoaşte stările de lucruri, aducerea ţării noastre în discuţie la această rubrică nu miră, chiar dacă nemulţumeşte. Acuzarea corupţiei din România are de partea ei, desigur, fapte care greu pot fi contestate: politizarea excesivă a deciziilor; numirea în demnităţi a unor persoane necalificate, încât să nu fie concurenţă pentru vârfuri; birocraţia greoaie, ce trebuie “unsă” atunci când este vorba de contracte economice majore; malformarea concursurilor până la ruinarea oricărei încrederi; decizii subiective, în tribunale, în concursuri etc. pe scară mare, şi altele.
Chiar dacă astfel de fapte nu pot fi contestate, acuzarea corupţiei din România, ca un fel de refren, este astăzi şi o manipulare facilă şi eficace, atunci când în discuţie se află alocarea de fonduri, amplasarea de mari unităţi de producţie, scoaterea din competiţie a unor regiuni ale ţării, recunoaşterea internaţională ca partener demn de încredere. Numai că – trebuie adăugat – chiar autorităţile româneşti sunt cele care oferă motivele (fie ele şi folosite ca pretexte) pentru a se aplica această manipulare în evidentul dezavantaj al ţării şi al cetăţenilor ei.
Un exemplu concludent – din
nefericire, nici primul şi nici ultimul – îl oferă examenul de bacalaureat din
Organizarea riguroasă a bacalaureatului rămâne, aşadar, indispensabilă, şi aceasta, dintr-o raţiune profundă: orice ţară europeană, plasată în tradiţia educaţională în care ne aflăm, îşi organizează unu sau două examene de talie naţională ca instanţă de control al propriului nivel de cultură generală. Legea învăţământului din 1995, cu reformularea din 1999, a fost călăuzită de această convingere sănătoasă, instalând “capacitatea” şi “bacalaureatul” ca astfel de instanţe.
Se poate observa, pe acte din arhiva naţională, că în anii reformei 1997-2000 (vezi şi Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj, 2007) s-au aplicat măsuri de scoatere a bacalaureatului din corupţie şi din dezorganizarea endemică şi de asanare: în 1998 s-a pus în aplicare Noul Curriculum Naţional, compatibilizat european, care a normalizat structura disciplinară a bacalaureatului; în 1998 s-a înfiinţat centrul naţional de elaborare a criteriilor de evaluare; în 1998 s-a înfiinţat serviciul naţional al examinării şi evaluării; ministrul a dispus în 1998-2000 măsuri pentru a împiedica comercializarea subiectelor de examen şi “intervenţionismul” pe lângă comisii.
Toate aceste acţiuni, aidoma altor ţări europene, erau capabile să creeze în câţiva ani tradiţia unui examen de bacalaureat onest, exigent, cu criterii valabile în egală măsură la Huşi, Curtici sau Vişeul de Sus. Un examen demn de încredere, în coordonate efectiv europene. România se reataşa tradiţiilor europene de seriozitate a bacalaureatului, investind în întreaga operaţie atunci peste 50 de milioane de dolari.Ceea ce a urmat a fost proba concludentă că autorităţile româneşti sunt, ele însele, producătoare de situaţii critice şi de irosiri de resurse.
Deoarece nu satisfăcea interesele mărginite şi dorinţele subiective ale unui grup sau altul dintre grupurile capabile să afecteze interese publice, “noul curriculum” a fost deformat până la caricatură (în bibliotecile din câteva ţări din lume Noul Curriculum Naţional al României, din 1998, mai contează ca piesă intelectuală strălucită, dar abandonată inexplicabil!). în elaborarea criteriilor de evaluare a cunoştinţelor nu s-a mai progresat, distrugându-se, în schimb, din incompetenţa ministerelor din 2001 încoace, şi ceea ce se acumulase înainte.
Cu “argumente” care de care mai populiste şi cu idei tot mai greşite, organizarea bacalaureatului a pierdut orice rigoare, fiind aproape “ca la gară”. Idealul unui examen, devenit serios, de bacalaureat, este privit, din optica prevalentă a populismului şi subiectivismului grupurilor, ca ceva bun doar pentru alţii. în chiar acest examen corupţia s-a extins în voie.Bacalaureatul nu este singurul teren de manifestare a corupţiei extinse în societate.
în definitiv, acele persoane mature care copiază la examene sau acei “specialişti” care plagiază sunt departe de corupţie? Mai este adevărat că “lupta împotriva corupţiei” lansată acum patru ani are ca rezultat perceptibil şi paradoxal o corupţie şi mai extinsă, aproape “naturalizată”.
Dar toate aceste adevăruri, ca şi altele, fireşte, nu ar trebui să ne împiedice, ca cetăţeni ai României, să ne asumăm cel puţin două fapte: într-o bună zi, tot va trebui sa punem capăt extensiunii actuale a corupţiei, iar bacalaureatul este proba, una dintre multele probe, că autorităţile sunt adesea, prin incompetenţă, înainte de toate, sursa dificultăţilor ţării.
