Dar ceea ce este depus în conturi în străinătate, în paradisurile fiscale de pe întreg mapamondul, reprezintă totuși atât de mult, încât dacă aceast uriaș tezaur ar fi repatriat, România nu ar mai avea sub nicio formă nevoie de vreo asistentă a Fondului Monetar Internațional ori a Băncii Mondiale. Iar investițiile, pentru o lungă perioadă de timp, ar fi garantate. Cine dispune de aceste zeci de miliarde de euro și cum ar putea fi ele accesate de statul român?
În principiu, proprietarii societăților offshore și posesorii de conturi fac parte din clientela diferitelor partide sau chiar din staff-urile acestora. Sunt persoane care, într-un fel sau altul, în mod direct sau indirect, au avut acces la ceea ce, generic, se numesc resure. Prin intermediul unor contracte cu statul. Fie contracte frauduloase de privatizări, fie de furnizare a unor materiale și servicii. Ca să nu mai vorbim de construcții. Sau de așa-zisul comerț cu energie. Alți îmbogățiți ai ultimelor două decenii, care își ascund averile în paradisuri fiscale, sunt capi ai politicii de la București sau chiar baroni locali care au încasat, sub formă de mită, sume uriașe. Pe care trebuiau, de-a lungul timpului, să le ascundă undeva.
Nu toți oamenii de afaceri, ci doar o mică parte dintre aceștia - mă refer la cei care s-au locat în paradisuri fiscale - sunt persoane certate cu legea. Mulți au făcut-o pur și simplu pentru a beneficia de impozite și taxe mai mici sau pentru a beneficia de mai multă discreție în ceea ce privește propriile operațiuni comerciale. Dar nu la aceștia mă refer eu, ci la trădători. La cei care au sifonat averea publică și care dețin afară sume de bani care însumează zeci de miliarde de euro. Cum pot fi aduși acești bani în țara? Cum s-ar putea, într-o formă sau alta, că România să-i recupereze? Răspunsul la această întrebare reprezintă o provocare politică cât se poate de reală și de actuală.
Pentru a răspunde, fără să inventăm noi roata, trebuie să vedem cum au procedat alte state. În două feluri: fie i-au identificat pe proprietarii de conturi și i-au strâns cu ușa prin intermediul Fiscului ori al instrumentelor de cercetare penală, fie i-au stimulat, prin diverse înlesniri, să aducă banii în țară. În principiu, România poate accesa oricare dintre cele două modalități. Pentru că, în acest moment, toți posesorii de conturi din străinătate pot fi cunoscuți. Fie răspunzând invitației cancelarului Angela Merkel și primind astfel de la autoritățile germane toate informațiile, fie făcând apel la banca de date furnizată de Edward Snowden, trăitor acum la Moscova. A-i strânge însă cu ușa pe cei care au fraudat statul român, fie și numai prin evaziune fiscală, este o operațiune meticuloasă, anevoioasă, dificilă. Mult mai simplă și mai eficientă poate fi amnistia fiscală. Statele care au operat cu amnistia fiscală au acordat un termen rezonabil posesorilor de conturi în străinătate în vederea repatrierii, în anumite condiții, a banilor. În analiza următoare voi reveni cu detalii.
