Punctele reformabile au fost identificate de numeroase administraţii după numeroase analize ale numeroşilor experţi şi, în final, cam toţi au fost de acord că sunt aceleaşi: scăderea alarmantă a numărului de contribuabili şi a valorii contribuţiei (a veniturilor deci), medicină intervenţionistă ineficientă şi inechitabilă (spitalele, bineînţeles), ineficienţa serviciilor cu efect preventiv ale medicinei de familie, lipsa informatizării în sistem unic (trasabilitatea actului şi a resursei medicale), absenţa unor principii sustenabile şi raţionale de utilizare a medicamentelor, întârzierea formulării pachetului standard de bază care frânează, la rândul său, evoluţia asigurărilor private. Sinergia distructivă a celor de mai sus a dus la datorii enorme ale sistemului sanitar către diverşi furnizori de servicii care, rostogolite fiind din 2008, au ajuns să fie situate undeva la 2-3 miliarde de lei pentru 2010, prefigurându-se şanse bune să ajungă la peste 5 miliarde de lei la sfârşitul lui 2011.
Şi astfel, fiind cerută de însăşi iminenţa colapsului, reforma chiar a început în 2010 şi pleacă, aparent, exact în tranşarea celor de mai sus: se lărgeşte baza de contribuabili şi se introduce coplata; se transferă spitalele către administraţia locală, cele fără speranţă sau inoperabile se închid sau îşi schimbă destinaţia, iar resursele economisite sunt transferate către medicina de urgenţă; se schimbă prevederile contractului-cadru pentru a se creşte rolul şi impactul medicinei de familie; se informatizează în sistem unic întreaga maşinărie a sănătăţii; se schimbă reglementările privind utilizarea medicamentelor, aplicându-se principii de farmaco-economie şi se lucrează la definitivarea pachetului de bază, punctul de plecare pentru alocarea de resurse în asigurările private. Şi totuşi, dacă toate părţile au fost de acord asupra punctelor reformabile, de ce a izbucnit o bătălie pe viaţă şi pe moarte între autorităţile reformatoare şi furnizorii de servicii? Este, oare, miza reformei atât de mare, încât reformatorii şi furnizorii nu se pot înţelege asupra priorităţilor, mijloacelor şi resurselor? Am intrat, oare, într-o spirală de genul "reforma mea este mai bună decât reforma ta"?
Sumarizând, iată atmosfera de pe liniile frontului:
1. Contribuţia în sănătate. Reformatorii: 5 milioane de contribuabili nu pot plăti sănătate pentru 22 de milioane de asiguraţi. Furnizorii: nu puteţi lărgi baza de contribuţie luând bani de la cei care nu au.
2. Spitalele. Reformatorii: supravieţuiesc prin capital politic, operează în afara standardelor şi indicatorilor, risipă, ineficienţă, corupţie. Furnizorii: voi trebuie să faceţi standarde şi indicatori, aţi folosit criterii netransparente de transfer, închidere, schimbare de destinaţie.
3. Contractul-cadru. Reformatorii: trebuie să munciţi mai mult pentru banii pe care-i primiţi. Furnizorii: trebuie să ne plătiţi mai bine pentru munca pe care o prestăm chiar şi în prezent.
4. Informatizarea sistemului. Reformatorii: odată informatizat, sistemul va asigura trasabilitatea şi predictibilitatea actului medical şi a resurselor. Furnizorii: folosiţi aplicaţii scumpe şi greoaie, nu le putem implementa.
5. Medicamentele. Reformatorii: lipsă de criterii de prescriere, risipă, corupţie. Furnizorii: lucrăm respectând regulile jocului stabilite de voi.
6. Pachetul de bază. Reformatorii: va fi ultraminimal. Furnizorii: trebuie să fie suficient.
La modul cel mai general, poziţiile de luptă sunt explicitate ameninţător şi aparent ireconciliabile:
- Reformatorii: cheltuielile în sistem au crescut în ultimii ani de trei ori şi, cu toate acestea, sănătatea s-a deteriorat. Vom face reforma în direct, în criză, în condiţiile unor resurse de avarie. Vom aloca bani suplimentari numai după ce sistemul va fi reformat. Rezistenţa la reformă arată că lezăm interese de grup.
- Furnizorii: se alocă sub 4% din produsul intern brut pentru sănătate, jumătate din media europeană. Nu puteţi face reforma fără bani. Reforma pe care o faceţi nu are o notă de fundamentare, un studiu de fezabilitate, o evaluare a impactului. Rezistenţa la reformă arată că nu comunicaţi obiectivele, mijoacele şi resursele şi că nu ne faceţi parteneri ai reformei.
Între timp, cea mai importantă componentă a reformei, finanţatorii şi creditorii sistemului - contribuabili, producători de medicamente, bănci, Fondul Monetar Internaţional - stau cuminţi şi aşteaptă să vadă dacă există la orizont un armistiţiu şi o soluţie diplomatică care să operaţionalizeze reforma. Ceea ce ar vrea să vadă cu siguranţă ar fi un consens asupra unui tablou de bord al reformei până în 2015, un comitet de gestionare a reformei (din care, în numele regulilor bunei guvernări, să facă parte) şi un proiect postreformă, pentru după 2015. Asta ca să fim siguri că, începând de atunci, măcar pacientul este scutit de riscurile structurale din prezent şi că sistemul sanitar devine sustenabil şi predictibil în folosul său.
Dragoş DAMIAN
CEO Terapia Ranbaxy
