Biserica sub lupa Securităţii şi a CNSAS

Motivele sunt diverse. Unii n-au ce face, alţii încearcă să găsească ţapul ispăşitor pentru ceea ce nu funcţionează în prezent, alţii compensează cu disperare completa lor pasivitate din vremea comunismului, unii vor să-şi elimine concurenţii din diferite domenii profesionale sau de influenţă, în vreme ce pe alţii chiar îi preocupă aspectele morale şi politice ale problemei.

Din 22 decembrie 1989 încoace, când fostul patriarh Teoctist a fugit să se ascundă la mănăstirea Sinaia, iar unii studenţi teologi au cerut retragerea sa din scaunul patriarhal, chestiunea lămuririi relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Regimul Comunist Totalitar, iar în particular cu Securitatea, a rămas în suspensie.

Abia de curând au început să iasă la iveală documente relevante privind colaborarea unor prelaţi cu fosta poliţie politică. Deşi CNSAS scoate la iveală unele dosare, nu aşa se poate analiza instituţional relaţia dintre Biserică şi Securitate.

Singura instituţie a Vechiului Regim pe care comuniştii nu au desfiinţat-o a fost Biserica. Acest lucru ar fi fost imposibil într-un regim totalitar, dacă nu ar fi existat controlul total asupra Bisericii şi subordonarea acesteia. Instrumentul prin care s-a exercitat controlul a fost Securitatea. întrebarea care se pune cu privire la înaltul cler ortodox nu este care dintre clerici a colaborat sau nu cu Securitatea, ci care dintre ei nu a colaborat.

Asemenea întrebări au plutit în aer la începutul anilor ’90, când s-a înfiinţat Grupul de Reflecţie pentru înnoirea Bisericii Ortodoxe Române (din care făceau parte preoţii Galeriu şi Stăniloaie, ierarhi mai tineri şi mai bătrîni, precum Bartolomeu Anania sau Daniel Ciobotea, actualul patriarh, precum şi unii laici).

Era ciudat că acest Grup cerea lămurirea colaborării înalţilor ierarhi cu Securitatea, din moment ce – după cum s-a dovedit mai tîrziu – unii dintre ei colaboraseră cu poliţia politică. Deşi era un preot tânăr, fără funcţii importante în BOR, Daniel Ciobotea a organizat un grup de protestatari studenţi teologi, îmbrăcaţi în haine de piele, care au cerut demisia patriarhului.

Teoctist s-a retras o vreme, dar la insistenţele unora, se pare tot din Grupul de Reflecţie, a revenit în scaunul patriarhal. La puţină vreme după aceea, Daniel Ciobotea a fost numit Mitropolit al Moldovei, post care era vacant de pe vremea când Teoctist devenise patriarh. S-a făcut pace între cei contestaţi şi contestatari. Din momentul acela, ierarhii au decis să înmormânteze complet chestiunea raporturilor cu Regimul Comunist şi Securitatea.

Decizia conducerii BOR nu i-a deranjat pe credincioşi. Din 1990 încoace, în toate sondajele de opinie, Biserica s-a bucurat de cel mai înalt nivel de încredere din partea cetăţenilor, chiar dacă nu s-a lămurit problema relaţiilor cu comunismul şi poliţia politică.

 Ceea ce i-a interesat pe credincioşi a fost legătura cu Dumnezeu, iar nu eventualele compromisuri făcute de păstorii lor. în schimb, în mediile de care vorbeam la început a persistat nemulţumirea şi dorinţa de a-i demasca pe preoţii “colaboraţionişti.” S-a uitat complet că Biserica a fost silită în întregimea ei să se integreze în sistemul totalitar, din teama întemeiată a ierarhilor de a nu risca desfiinţarea completă a Bisericii.

Desigur, au fost şi sute sau chiar mii de martiri, dar asta nu schimbă cu nimic relaţia de completă subordonare a Bisericii faţă de sistemul comunist. Spre deosebire de Polonia, unde Biserica a luptat împotriva regimului comunist, timp în care un cardinal polonez a ajuns şi Papă la Vatican, la noi Biserica nu s-a putut împotrivi regimului.

A rezistat şi ea cum s-a putut, deşi ierarhii au făcut numeroase compromisuri. Cum excepţii nu au fost, dacă în 1990 se schimba tot Sinodul, nu ar fi fost înlocuitori. Chiar dacă ierarhii ortodocşi au hotărât să nu facă schimbări, decizia lor a ţinut cont de logica instituţională a Bisericii, nu de argumentele morale ale contestatarilor intelectuali.

Teoctist s-a întors în scaunul patriarhal şi datorită faptului că ierarhii ortodocşi au constatat că în fruntea statului fusese ales ca preşedinte un comunist notoriu, Iliescu. C

a instituţie sacerdotală şi conservatoare, Biserica nu putea să fie în avangarda reformismului, termen pe care îl şi repudiază. După ce la nivelul societăţii politice s-au ratat procesul comunismului şi lustraţia, precum şi lămurirea chestiunilor poliţiei politice, în primii doi-trei ani, a pretinde acum din partea Bisericii să ia măsuri împotriva propriilor ierarhi este nu doar tardiv, dar şi inutil. Singura raţiune pentru a continua cu dosarele ierarhilor ţine de necesitatea de a cunoaşte adevărul.

Credincioşii trebuie să ştie dacă păstorii lor le-au făcut rău. Altminteri însă, ierarhilor nu li se poate face nimic, pentru că ei nu candidează pentru funcţii politice, nici nu intră în administraţie.

Mai rămâne problema morală. Ierarhii nu vor scăpa de Judecata de Apoi. Dacă au făcut rău semenilor, Dumnezeu îi va pedepsi. Ei mai trebuie să trăiască cu propria lor conştiinţă – cei care au o conştiinţă. în rest, toată agitaţia cu privire la ceea ce au făcut ierarhii pe timpul comunismului nu va avea consecinţe.

Rămân o mulţime de semne de întrebare şi de îndoieli. De ce oare i s-a distrus lui Daniel Ciobotea dosarul de la Securitate, în 22-23 decembrie 1989, din ordinul generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, deşi avea o funcţie minoră? Cum de în ianuarie 1990 se ştia deja că Daniel va fi Mitropolitul Moldovei şi viitorul Patriarh al României?

 Cum de a apărut o asemenea idee şi care a fost legătura între distrugerea dosarului său de la Securitate şi respectiva propunere? Vom afla vreodată adevărul? Chiar dacă nu mai putem face nimic cu privire la ierarhi, cunoaşterea adevărului ne va ajuta să înţelegem mai bine lumea în care trăim.