De la Kant, trecând prin Husserl, Heidegger, Heisenberg, la Quine, Gadamer, Habermas, s-au indicat componente ale "prealabilului cunoaşterii": concepte, intenţionalitatea transcendentală, experienţa existenţială, instrumentarul măsurătorilor, ansamblul propoziţiilor, limba, interesele cvasi-transcendentale conducătoare de cunoaştere. Descrierea "prealabilului" nu este o operaţiune filosofică încheiată nici astăzi. Foarte probabil, limita se va atinge de îndată ce putem oferi o listă cuprinzătoare a acţiunilor presupuse de reproducerea culturală cu sens a vieţii umane.
Dar nu descrierea "prealabilului" ne interesează aici, ci împrejurarea că mai ales în mediile intelectuale prea puţin exersate în ştiinţele factuale şi acţiuni instrumentale şi strategice, asistăm din nou la bascularea directă de la critica legitimă a pozitivismului, indicând "prealabilul" tăinuit al cunoaşterii, la neo-romantisme cu pretenţii cognitive de multă vreme caduce. Sub acest aspect, observăm uşor, proliferând în jurul nostru, judecăţi sumare de genul "americanii sunt mercantili", "ruşii sunt nostalgici", "germanii sunt adepţii ordinii necondiţionate", "englezii sunt aroganţi", "francezii sunt frivoli", "românii sunt imaginativi" şi multe altele. Astfel de judecăţi se formulează fără precauţii, de obicei cu pretenţii apodictice, ca un fel de adevăruri indiscutabile. Iar atunci când limbajul eseistic este seducător, aparenţa adevărului sporeşte.
Dacă ne propunem să identificăm prototipul acestei basculări, cu calităţile literare menţionate - căci nu este vorba nicidecum de vreo tendinţă, decum de vreun curent intelectual nou, ci de o simplă reactualizare - atunci îl găsim în Das Spektrum Europas (Niels Kampmann Verlag, Heidelberg, 1929). El însuşi preocupat să capteze "viitorul Europei", vestitul autor al cunoscutei cărţi, Hermann Keyserling, a configurat o metodologie ce şi-a găsit şi îşi află şi astăzi adepţi.
Să ne oprim cu o scurtă caracterizare asupra acesteia.
Keyserling subordonează de la început exactitatea investigaţiei sale consacrată Europei "subiectivităţii" percepţiilor, propoziţiilor şi evaluărilor sale. El argumentează plecând de departe, tocmai de la "unicitatea" vieţii individuale: "nu sunt fotograf, ci pictor, ceea ce implică, în plus, particularităţi legate de personalitatea mea" (ediţia română, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 8-9).
El chiar crede, fără rezerve sau preliminarii, că "în temeiul unicităţii sale, fiecare individ are dreptul să judece popoare întregi" (p. 12) şi îşi asumă, nu fără emfază, că "văd capitala mea semnificaţie posibilă în subiectivitatea mea" (p. 7). Metodologia sa propriu-zisă, ce se articulează pe asemenea temei, debutează cu o opţiune ce îşi păstrează continuu valoarea: "Scriu fără idei preconcepute, dar nu şi fără presupoziţii" (p. 15). Presupoziţiile sale sunt explicite, din nefericire însă, de la început discutabile. Ele se pot rezuma în patru propoziţii: a) "a înţelege este cu totul altceva decât a şti; este o sesizare imediată a sensului, nu în alt mod decât pictura" (p. 13), iar cunoaşterea este, când este matură, deplină, "înţelegere"; b) în ansamblurile umane (popoare, în primul rând) se poate identifica "inconştientul totalităţii" (p. 255), care este realitatea cea mai profundă a istoriei ("inconştientul complet determinat condiţionează istoria particulară a unui popor", p. 302); c) "inconştientul" este asemenea unei "substanţe" (Keyserling are în vedere accepţiunea aristotelică a termenului), iar popoarele Europei au, fiecare, o "substanţă" proprie (p. 299); d) comunitatea vie a oamenilor este caracterizată de "stil" (p. 308), încât "numai popoarele şi culturile ce întrupează o înaltă unitate de stil sub forma unei opere în moştenirea ereditară a umanităţii continuă să trăiască" (p. 305).
Din capul locului, o metodologie astfel articulată nu poate fi decât "de gust", "subiectivă" în orice sens. Inconştientul este mai mult postulat, substanţa rămâne contingent stabilită, stilul este preluat conform propriilor afinităţi, înţelegerea se dizolvă în trăiri contextuale. De altfel, evaluările la care ajunge Keyserling probează, prin eşecul lor, caducitatea metodologiei sale. Iată câteva exemple: "La drept vorbind, britanicul mediu nu reflectează niciodată. Dacă o face, rezultatul este, cel mai adesea, dezastruos" (p. 21); "Germanii sunt fiziologic un popor de carte, întocmai ca indienii" (p. 95); "America nu are un organ naţional care să aprecieze valoarea spiritului mare şi liber" (p. 97); "Vai de Germania dacă vede în americanism un ideal" (p. 107). Cât de eronate sunt asemenea propoziţii, pe care metodologia lui Keyserling le produce abundent este la îndemâna fiecăruia să aprecieze, căci este vorba de evidenţe empirice ce contrazic propoziţii de felul celor citate. Caducitatea acestei metodologii ne arată încă o dată, fie şi indirect în acest caz, că a asuma că în cunoaştere intervine, irepresibil şi inevitabil, un "prealabil" ce trebuie să fie conştientizat, prin basculare în neoromantismul deja consumat al epocilor trecute, nu este soluţia. Cartea mea "The Destiny of Europe" îşi asumă o metodologie diferită, ce-şi asumă, la rândul ei, valoarea de neînlocuit a ştiinţelor de astăzi, cărora le adaugă o conştiinţă de sine reflexivă. Depăşirea metodologiei pozitiviste nu este echivalentă cu denunţarea ei, ci presupune examinarea cu grijă a ceea ce ea trăieşte: prezenţa inevitabilă a "prealabilului". Iar acest "prealabil" trebuie sa fie, la rândul săi, reconstruit în mod raţional.
