Campanie electorală? Când? Unde?

Campania aceasta ne-a demonstrat că nu suntem pregătiţi pentru asemenea tipuri de întrecere, nici echipele centrale, dar nici cele locale.

Echipele de la centru s-au dizolvat repede, politicienii importanţi plecând în colegii, unde aveau treabă cu propriile candidaturi. Au rămas doar programările de la televiziuni şi stenogramele talk- show-urilor la care participă Preşedintele partidului trimise în teritoriu. La centru  partidele au rulat un lot foarte restrâns de politicieni la televiziunile centrale, care nu au abordat programele de guvernare, ci au făcut polemică pe teme alese de jurnalişti.

 

Culmea este că unele televiziuni au programat show-uri antipolitice pe teme bine alese, iar politicienii erau acolo doar pentru a răspunde unei culpabilizări colective. Dar se bucurau că se văd acolo, în timp ce oponenţii lor erau în faţa televizorului. O mare parte din populaţie este total neatinsă de această campanie. La jumătatea campaniei doar 35% dintre românii cu drept de vot primiseră acasă pliante sau materiale electorale, doar 15% participaseră la întâlniri electorale, puţini participaseră la serbări şi chermeze plătite de candidaţi.

 

 Mai mult de jumătate încă nu cunoşteau nici un candidat din colegiul lor. Până la sfârşit lucrurile nu se vor schimba radical.  Lipsa de imaginaţie a fost încă o constantă a acestei campanii. Din punct de vedere creativ era de aşteptat, dar nu era normal din unghiul de vedere al conţinutului dicursiv al campaniilor. în mod normal, în campanii uninominale candidaţii se luptă pentru individualizare, caută să se profileze politic prin programe speciale. în această campanie s-a comunicat generalist, puţini candidaţi asumându-şi riscul selecţiei unei problematici  care li se potriveşte. în genearal, tot partidul a rămas să fie principalul motiv pentru care sunt votaţi candidaţii. Din punctul de vedere al comunicării nu a fost scrutin uninominal, el nu s-a prea deosebit de cel pe liste.

 

Lipsa de programe a produs un fenomen ciudat: candidaţii se prezintă ca nişte superprimari. Ei vorbesc de poduri şi podeţe, de gaze de apă curentă şi alte trebuinţe locale. Programul primarilor este readnotat de candidaţi şi pe baza lui se cere din nou votul. Am vorbit cu unii primari care nu sunt încântaţi de asta, căci pe teritoriul lor se naşte un concurent serios, dacă este ales. Guvernamentalii au furat startul campaniei, dar se pare că la jumătatea ei au rămas fără inspiraţie. Banii daţi de la guvern pentru primării prin ordonanţe guvernamentale au rămas însă un argument serios spus din poartă în poartă, în biserică sau alte ocazii.

 

Campania PNL caută să valorifice atuurile guvernării, dar combinaţia între extraordinarele realizări şi criza care ne va lovi va duce doar la dezorientarea electoratului. Nu poate accentua bine ideile datorită caracterului general al campaniei, de stimulare a patriotismului şi mândriei naţionale. O temă riscantă, din păcate, nu va putea şterge impresia creată de cohorta miniştrilor demişi pentru presupuse fapte de corupţie.

 

Campania PD-L este agresivă, are ritm şi dinamism, dar nu are impact prea mare datorită excesului de centrare pe cromatica oranj şi de faptul că mesajul este prea general, iar participarea la o parte din guvernare o face lipsită de sosul detaliilor. în plus, conjunctura politică face să aibă ca adversar principal PSD, aflat ca şi ei în opoziţie, cel puţin formal. Peste 50% din electorat nu ştie mare lucru despre cum a susţinut PSD guvernul actual, deci atacurile la aşa-zisa guvernare PNL – PSD au un impact limitat.  PD-L a greşit cândşi-a ales un slogan uşor de falsificat de către adversari, dar nici ideea de a pune sigla PD-L lângă cea a PSD nu a făcut decât să dubleze vizibilitatea de ambianţă a PD-L. PSD ar fi trebuit să ilustreze cu fotografii de lideri, eventual prelucrate ironic, pentru a obţine efectul de atenţie necesar. Ori poate alăturarea siglelor a vrut să trasmită subliminal o viitoare alăturare la guvernare? Nu ştiu.

 

Campania PSD avea cele mai mari şanse să creeze o dinamică pozitivă. E singura profilată ideologic, ideea că nu trebuie să alegeţi între lucruri importante, ci să alegi un nou guvern este o idee interesantă şi deschide posibilităţi de declinare comunicaţională la nivel local. Dar sunt o serie de  lucruri care o fac să nu aibă forţă deosebită: centrarea excesivă pe figura Preşedintelui de partid, normal, mai degrabă, în cazul partidelor mici. Cea a PD-L este invers, fără lider sau cu lider subînţeles,  pe prima faţă a site-ului de campanie apar doar mulţimi. Principala  hibă a campaniei PSD  este faptul că nu atacă Guvernul agresiv, cu acuze concrete, nu stimulează un electorat nemulţumit şi destul de speriat de viitoarea criză, deşi PNL atacă agresiv şi foarte dur PSD, mai ales în mediul virtual. O comunicare, în general, destul de soft, care contrastează cu agresivitatea discursivă a lui Mircea Geoană.

 

Apare un paradox al acestei campanii: un guvern cu atâţia miniştri demişi sau cercetaţi pentru fapte de corupţie sau trădare este tratat cu mănuşi de toate partidele. Să mai spună cineva că în România lipseşte fair-playul politic! Domnule Ţopescu, bine aţi venit în mănăstirea noastră de taici!

 

Din nou s-a mizat pe lideri, nu pe mesaj. De la alcătuirea listelor şi continuând cu programarea la dezbateri de televiziune s-a încercat o personalizare excesivă a campaniei. Monopolizarea atenţiei de către lideri este un impediment în receptarea mesajelor. în plus, orgoliul liderilor şi o nefericită teorie a locomotivelor electorale dau campaniilor noastre o nefirească respectare a ierarhiei în schemele de programare a apariţiilor publice;

 

Nu am avut o campanie dialogică, aproape că nu a existat nici un dialog politic. Fiecare partid s-a mulţumit să-şi exprime propriile teme, puţină polemică politică a fost generată doar de situaţii de agendă politică cu caracter cotidian. Mass-media a încercat să dinamizeze prin sondaje de “alegere” a Premierului, dar nu am văzut încă nici o dezbatere dintre premierii propuşi de partide. Asemenea lupte directe pot aduce procente bune în campanie, dar se vede că nimeni nu riscă. Tăriceanu, de pe locul III, a făcut invitaţia la luptă, dar este de presupus că partidele de pe locul I şi II nu vor accepta să mai aducă pe cineva acolo sus, alegere care, tactic, este corectă.

 

Nu am avut o tematizare ideologică, candidaţii şi partidele nu s-au poziţionat, politic, clar şi pregnant. A spune stânga sau dreapta este prea puţin. Poziţionarea politică este începutul diferenţierii sau chiar nucleul acestui proces obligatoriu în construcţia de imagine. Când toţi au vorbit doar de o politică a gratuităţilor, de imense cadouri sau creşteri de salarii şi pensii nu faci decât să desubstanţializezi politica de nucleul ei mobilizator. Şi din această cauză vom avea o slabă prezenţă la vot, iar PSD, singurul care a făcut o ideologizare, îşi va mobiliza cel mai bine electoratul.

 

La nivel naţional, nu s-a văzut nici o complementarizare a mesajelor şi nici o secvenţializare, un plan de campanie. Parcă totul s-a spus din prima zi, tot ce a urmat fiind redundanţă planificată pentru câştigarea unor noi tipuri de publicuri, dar fără a modifica nici canalele, nici a modula expresia pentru publicuri diferite.

A fost campanie? Unde? Când?