Faptul că ei nu mai există, în ziua de azi în politica românească, spune mai mult decât putem spune noi despre felul în care a funcţionat dialogul între cei menţionaţi mai sus şi “restul” celor cărora le place să-şi spună politicieni. Statutul unui om de cultură de mare anvergură pare să nu facă bună casă cu mediocritatea şi, de multe ori, chiar lumpenul, care dau tonul în politica actuală.
Nu este un secret - şi pare să nu mai constituie nici măcar o ruşine -, faptul că majoritatea corpului politicienilor – tineri şi vârstnici – sunt doar indivizi fără personalitate, uneori chiar delincvenţi şi mici bişniţari, fără nici un interes pentru cetăţenii acestei ţări amărâte, care exprimă uneori mai sfidător ca oriunde în lume singurul scop: puterea, acea putere care face ca ei să aibă acces nelimitat la resurse. Adică la bani.
Trec peste faptul că politicienii îmbogăţiţi peste noapte în marea lor majoritate nu ştiu să folosească banii (e de văzut cum se îmbracă, ce fel de case îşi fac, şi, nu în ultimul rând, care este comportamentul în societate al propriilor odrasle), şi peste acela că pe plan legislativ nu rămâne în urma lor nici măcar o dâră desenată cu creta. Vreau să mă refer doar la o caracteristică a acestor domni, care face din ei nu numai tabloul mediocrităţii şi submediocrităţii româneşti, ci arată clar lipsa totală din bagajul instinctelor şi caracterelor umane înnăscute şi dobândite a putinţei de a vedea orice fel de proiecţie viitoare a propriei fiinţe.
Infatuarea cu care puternicii zilei îşi savurează nemurirea, invincibilitatea şi veşnicia, care li se pare un cadou dat pe viaţă de divinitate este, de fapt, “amănuntul” care trădează, poate cel mai relevant, această aprigă mediocritate. Oameni care azi împart funcţii, politicieni de conjunctură la uşa cărora stau şi aşteaptă ore şi zile întregi oameni (uneori din chiar propriul partid!), miniştri, secretari de stat, primari, şefi de partide care răspund la telefon prin gura asistentelor cu chip de fotomodele, nemaiavând timp pentru “muritorii de rând”, toţi aceştia – aleşi ai neamului -, par acoperiţi de minunatul vis că vor fi veşnic în funcţii, veşnic puternici, tineri şi importanţi.
Că ţara asta, poporul ăsta nu mai poate fără ei. Aşa au fost şi Emil Constantinescu (vă amintiţi ce bine stătea în sondaje, şi cât de jos şi repede a căzut?), Radu Vasile, Adrian Năstase, cu toată “pleiada” de slugi şi delincvenţi pe care i-a adunat lângă el, Gavril Dejeu (oare îşi mai aduce aminte cineva ce ministru a fost?), Gheorghe Funar – marele salvator al Ardealului, sau alţii, tot atât de “mari” politicieni, ca şi “Dumnezeii” de azi, care repetă întru totul greşelile şi destinele celor pe care azi abia dacă-i mai salută vecinii pe stradă.
Câteodată pare că însuşi Dumnezeu se joacă, în măreţia Lui, cu aceşti bieţi oameni, îndeajuns de săraci cu duhul, punându-i să construiască planuri de mărire veşnică asemeni unui film de prost gust regizat după scenariul unui alienat cuprins de beţia îmbogăţirii şi a puterii.
Or să se convingă, e lucru demonstrat, pe pielea lor că puterea politică e trecătoare şi că dacă nu exişti ca om, prin ce ai demonstrat că poţi să faci, înainte de a fi politician şi om bogat, chiar şi banii pe care ai reuşit să-i “procuri” (în cazul în care nu vei fi anchetat de DNA) în scurtul timp de glorie nu vor salva nimic din propria viaţă şi nici din cea a urmaşilor direcţi. Pentru că atunci când Dumnezeu vrea să te piardă, îţi ia întâi minţile…
