Când întâmplarea ţine loc de strategie (II)

Numitorul comun al acestor trei situaţii, foarte diferite, luate aproape la întâmplare, era lipsa vădită a unui plan de rezolvare, de ieşire din impas, a conducerii, indiferent care era ea. O analiză succintă ne arată că nu este o situaţie singulară, că tot ce se întâmplă în această ţară stă, mai degrabă, sub semnul hazardului. Ce să iasă de aici? Nu ştim ce să facem cu mineritul? Hai să facem un referendum! Nu ştim cum să profităm pe de urma aurului? Hai să învrăjbim oamenii! Nu ştim cum să scăpăm de câini? Hai să prostim populaţia! Atunci la ce mai sunt bune alegerile, de ce mai merg oamenii la vot, cine trebuie să ia decizii într-o ţară şi pentru cine există sintagma de „responsabilitate politică"?

Revin la acest subiect, important în opinia mea, cu o dilemă „din care nu putem ieşi": ce e mai grav că România n-a avut o strategie coerentă în ultimii douăzeci de ani sau că merge mai departe fără o strategie? Până una-alta, grave sunt ambele situaţii şi voi încerca să dau câteva exemple în acest sens. În lunga listă de reproşuri posibile există un „pachet fix", ce ţine de tranziţia de la comunism la capitalism, un fenomen nou în istorie, şi care, chipurile, ar avea circumstanţe atenuante. Din acest „pachet" ar face parte democratizarea societăţii, libertatea de exprimare, sistemul politic, regândirea sistemului juridic, reîmpărţirea averii statului (privatizarea), revenirea la economia de piaţă şi altele, toate făcute/lăsate, în bună parte, la voia întâmplării sau după „modele" proaste, fanteziste sau false, pur şi simplu. Haosul din toate aceste sectoare vitale a fost atât de evident, pentru cine a trăit aceste lucruri, că nu are rost să insist. Lăsând la o parte aceste probleme, beneficiind de „scuza" conjuncturii vitrege, trecem la altele, dintre cele eterne, cum sunt dezvoltarea economică, demografia, învăţământul, sănătatea. Cum am spus şi cu altă ocazie, astăzi, puterea şi influenţa oriunde în lume vin pe cale economică, iar forţă economică înseamnă dezvoltare economică, iar aceasta, la rândul ei, înseamnă creştere economică. Creşterea economică are două căi principale, prin productivitate şi prin aport demografic. Productivitatea, simplu spus, vine din tehnologizare şi din atitudinea oamenilor (mai bine, mai mult, mai repede), lucruri pentru care n-am fost şi nu suntem pregătiţi şi pentru care, evident, n-avem nicio strategie. Dar şi mai grav nepregătiţi suntem în privinţa aportului democrafic, a politicii demografice, noi având un spor negativ de mulţi ani, cu o natalitate în scădere, o speranţă de viaţă relativ stagnantă şi un fenomen imigraţionist dramatic. Se cunoaşte vreo strategie coerentă şi eficientă în acest sens? Câteva exemple cred că sunt binevenite: sunt ţări care cresc, mai ales, prin productivitate (Germania, Japonia, Coreea de Sud etc.) şi ţări care cresc doar/şi prin sporul demografic (China şi India, dar şi Brazilia, Indonezia, Mexic şi ... SUA). România scade prin amândouă şi nu se întrevede vreo schimbare de trend.
Învăţământul e un caz paradoxal, fiind victima prea multor şi prea deselor schimbări de „strategie". Se poate spune că nu a fost un an şcolar din ultimii douăzeci să nu fi adus o schimbare semnificativă în sistem. Diversele planuri ale diverşilor miniştri, unele bune, altele rele, n-au fost sincronizate, n-au avut coerenţă şi continuitate şi s-au anulat unele pe altele, educaţia fiind terenul unui continuu experiment, ceea ce e mai rău chiar decât o strategie proastă. De la un an la altul, constatăm mai degrabă „toane" decât reforme, încercări mai apoi abandonate, al căror substrat e altul decât binele generaţiei de mâine.

Iar sănătatea e circul suferinţei care nu stoarce lacrimi, ci bani pentru furat. Se invocă des un cuplu de responsabilităţi din partea statului: educaţia e grija pentru ceea ce urmează, sănătatea arată grijă pentru ceea ce a fost. Cred că de aceea sunt domeniile cele mai neglijate şi sacrificate. În România, după cum bate vântul şi interesele, se desfiinţează şi se reînfiinţează spitale, se bagă şi se scot medicamente, se schimbă legi pentru strângerea şi folosirea banilor, corupţia funcţionează neîntrerupt, iar serviciile medicale publice sunt tot mai proaste, fără a se întrezări o posibilitate teoretică, cât de mică, de îmbunătăţire. Sistemul medical e o gaură neagră sau un sac fără fund. Iar medicii pleacă afară.

N-am spus nimic despre transporturi, despre căile de comunicaţie, aeriene, feroviare, despre şosele, căci aici lipsa de strategie aproape că urlă de pe fiecare mijloc de transport. Un singur exemplu simptomatic: în alte ţări, trenurile de călători au ajuns să circule cu viteze de 300-400 km/h şi, evident, sunt preferabile; la noi, cu „noile strategii", unde acum 20 de ani trenurile mergeau cu 100 km/h, prind acum 50 km/h. O formă clară de mers înapoi. „Strategia" este de scumpire a biletelor.

Viorel NISTOR