CAPITALA NOASTRĂ, ORAŞUL LOR

Lupta dintre Bucureşti şi Cluj nu a început odată cu bătălia mea cu primarul care este, cum mi-a scris un jurnalist ieri, veche de aproape 100 de ani, dar Clujul nu a reacţionat.

 Ar fi normală lupta dacă ar exista o competiţie creatoare între o capitală a Nordului şi una a Sudului. Din fericire, imaginea de astăzi a acestei competiţii ne arată că nu este vorba de un ethos de conflict între cele două oraşe, nu sunt identităţi care să se fi creat în oglindă, ci este vorba doar de o nomenclatură administrativ-mediatică, obişnuită cu zeciuiala, care îşi apără nişte privilegii câştigate de-a lungul timpului.

 

 

în ultimii ani, mă opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se înşală, că nu este nici o luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am  avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici: Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie individuale pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari schimbări, cel puţin imediat.

 

Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă Premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa clujenilor  făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung, acum, la Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine.

L-am auzit şi pe Adrian Nastase, în spiritul ironiei sale uşor arogante, cu imunitatea încă sus,  că a propus un schimb de populaţii între Cluj şi Bucureşti, pasămite, ca să ne coste mai puţin guvernarea. Probabil, şi Adrian Năstase este partizanul ideii că locuitorii Bucureştiului sunt proprietarii Capitalei României şi ar trebui să ne pună taxă de intrare dacă vor.

 

Este cea mai mare eroare pe care o fac  prietenii noştri de pe malurile Dâmboviţei. Este adevărat, Bucureştiul este al locuitorilor de pe acolo, iar noi nu putem să revendicăm Ferentariul sau Balta Albă, Lipscanii ori Dămăroaia, nici Carul cu Bere, nici Hanul lui Manuc.  Acolo bate, probabil, inima oraşului lor, acolo putem şi noi, ardelenii, să gustăm din farmecul discret al Balcanilor, evident, contra cost, ca orice turişti. Aceste lucruri, bune sau rele, sunt parte din identitatea lor şi proprietatea lor, materială sau spirituală.  Dar Capitala nu, ea este a României. Ministerele, Guvernul sau sediul administratiei centrale nu sunt proprietatea lui Vanghelie sau Crin Antonescu. Nici funcţiile de ministru sau secretar de stat şi nici cele de experţi sau funcţionari nu sunt proprietatea bucureştenilor.

 

 Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege Primarul sau când se gândesc strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl putem iubi sau accepta doar “la pachet” cu România sau obligaţi de conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează funcţiile capitalei. Din păcate, pe harta mentală a majorităţii românilor Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.

 

Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.

 

Apar acum nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera circulaţie în România. îmi aduce aminte de perioada lui Ceauşescu, cu arestarea ţăranilor din Gara de Nord,  când cumpărau pâinea produsă pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi, Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe  bieţii bătrâni, fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos.  Linşajul mediatic al clujenilor de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.

 

Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. îmi spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o  cultură instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la Bucureşti sau din Sud cu conducători.

 

în perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante  erau numiţi de Bucureşti,  iar în perioada comunistă prim secretarii şi majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie. Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai pragmatic, era, cu adevărat, o capitală.  Clujul absoarbe tot ce este în Transilvania, români şi maghiari, şi asta il face să română o capitală adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la Bucureşti pentru asta.

 

Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia menţinerii acestui statut  privilegiat în orice ţară. în primii ani de democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am pierdut noi, i-a câştigat România!

Acum, bucureştenii vor să pună barieră, vor să  se închidă  între ziduri şi, cumva, aş putea înţelege enervarea băieţilor din Bucureşti faţă de clujeni. Este justificată de bătăliile pe care au început să le piardă cu Clujul: le-am încurcat socotelile la fotbal, Liga Campionilor este o căciulă cu mulţi bani, a venit acum şi politica să-i enerveze: Preşedinte din Dobrogea, Premier din Cluj.

Când am ajuns la Bucureşti împreună cu Vasile Puşcas şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene, şi nu de la Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti, ci căutându-şi radăcini de sânge, adevărate.

 

Degradarea României din ultimii ani se vede cel mai bine pe obrazul Capitalei. Vedeţi noii idoli şi proaspetele vedete, Zăvoranca, Nikita, Ogică, Dârţă, Naomi, Magda Ciumac! Televiziunile nu sunt o excepţie, degradarea este profundă, personajele amintite au corespondenţe şi în politică, şi în administraţie.

 

Acum, bucureştenii au devenit intoleranţi, rasişti. Cele aproape patru sute de posturi de la cancelaria prim- ministrului, inventate de Tăriceanu, erau ocupate de pile, neveste, amante, cu rădăcini în Mogulia şi Oligarhia. Greu de reformat, greu de redus numărul de posturi pentru că, în Bucureşti, interesul naţional se confundă adesea cu cel al funcţionarilor de start. Boc nu trebuia să desfiinţeze Cancelaria, trebuie să dea o lecţie de management eficient, să-i dea afară şi să-i supună pe toţi la concurs, să arate că vine cu o altă cultură,  pe care este hotărât s-o impună cu bâta!

 

Când o capitală îşi pierde forţa de atracţie, este începutul sfâşitului. Iar semnul cel mai important este intoleranţa, chiar violenta respingere a celor care pot aduce mereu sânge proaspăt. Cred că niciodată Capitala României nu a fost în această situaţie, nu a atins acest grad de anomie şi degringoladă. Iar noi, clujeni sau nu, nu avem nici un motiv de bucurie. O ţară fără o capitală a sufletelor, fără un loc unde se află timona, este o ţară în derivă.

 

 E greu să inventăm acum o altă capitală, suntem obligaţi să o ajutăm pe cea pe care o avem să se trezească. Chiar să o colonizăm când are nevoie de noi. Dar, mai ales, trebuie să reacţionăm când este cotropită de miticism, ţigănie, prostie sau corupţie. Capitala Românei este problema tuturor, oraşul lor  mă interesează mai puţin, pot să şi-l urce pe autostrăzi supendate, să-l bălăngăne în gondole aeriene sau să-l mute în Cartea Recordurilor!