Cum ar fi cea ca, atunci când catastrofele umane au ca rezultat şi devoalarea cauzelor unor catastrofe instituţionale, există şi ceva bun în tot răul produs. Cu alte cuvinte, dacă tragedia din Apuseni, analizată la rece, riguros, fără patimă, dar şi fără milă, ne conduce la concluzia că există rotiţe blocate în sistem şi dacă învăţăm din respectiva dramă ce avem de făcut, pe termen lung ne putem totuşi alege cu un câştig. Ei bine, din această perspectivă să vedem cum stă Guvernul Ponta.Executivul a parcurs o bucată din acest drum al cercetării catastrofei instituţionale care şi-a adus o contribuţie majoră în catastrofa umană din Apuseni. În sensul că au început să fie date răspunsuri la întrebarea dacă aeronava prăbuşită era pregătită să funcţioneze conform unor parametri de siguranţă. Şi nu era. În mod normal, aparatul nu ar fi avut dreptul să decoleze. De ce totuşi, în aceste condiţii, a decolat? Este o întrebare căreia nu i s-a dat încă un răspuns. Şi, în consecinţă, nu există nici răspunsul la întrebarea subsecventă. Cine răspunde atunci când o aeronavă, fără a îndeplini condiţiile tehnice minime pentru siguranţa ei, capătă totuşi permisiunea de a decola? Aici, în mod normal, nişte capete ar trebui să cadă şi, dacă este necesar, o serie de proceduri ar trebui îndreptate.
Odată accidentul produs, catastrofa instituţională s-a accentuat. Prin faptul că, mult timp, autorităţile au bâjbâit. A fost exact timpul care, în două situaţii, a făcut diferenţa între viaţă şi moarte. Ca să nu mai vorbim de drama care s-ar fi putut produce în condiţiile în care autorităţile statului s-au aflat permanent în ceaţă, iar supravieţuitorii nu ar fi fost descoperiţi şi protejaţi de câţiva oameni lipsiţi de dotările sofisticate şi costisitoare de care dispun ineficientele instituţii ale statului. Cum de este posibil să nu poţi localiza un avion căzut? Pe teritoriul unui stat, nu în Triunghiul Bermudelor.
Observ că, până una-alta, generalul Marcel Opriş, şeful Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, a scăpat cu faţa curată. Este fix conducătorul insituţiei care ar fi avut obligaţia să detecteze cu precizie, în vederea unei intervenţii rapide, locul impactului aeronavei cu solul. Dacă scapă din nou cu faţa curată, la fel cum a scăpat şi atunci când l-a dotat pe preşedintele suspendat în garaj cu un aparat telefonic special, cum se spune cu fir scurt, atunci vom fi siliţi să conchidem că domnul Marcel Opriş are un protector important care calcă totul în picioare pentru a-l menţine pe linia de plutire. Şi, întrucât el este subordonat Consiliului Suprem de Aprăre a Ţării, respectivul protector nu poate fi altul decât Traian Băsescu.
Dacă nu ne amăgim, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că trăim într-un stat poliţienesc. Niciodată în istorie nu a mai existat o dotare la un asemenea nivel a instituţiilor de forţă. Cu aparatură ultrasofisticată şi ultracostisitoare. Cu specialişti plătiţi la cel mai înalt nivel, uneori neruşinat pentru un stat sărac cum este România. Dacă aceste instituţii de forţă au şi un alt scop decât acela de a proteja câteva persoane înfipte temporar, dar adânc în caşcavalul puterii sau de a se automenţine şi autoreproduce sub acelaşi statut, atunci devine inexplicabil cum, într-o situaţie ca cea produsă în Munţii Apuseni, excepţionalele dotări cu mijloace de localizare în cazul posesorului oricărui telefon mobil nu au avut nici un rezultat. Sau dispreţul în raport cu viaţa oamenilor a făcut, în acest caz, legea? Sau pur şi simplu „organele" nu lucrează fără ordin, iar ordinul nu s-a dat sub motiv că nu era pusă în pericol siguranţa naţională, ci doar viaţa unor amărâţi? Dacă autorităţile reuşesc să răspundă corect la întrebările de mai sus, cărora li se mai pot adăuga multe altele, şi dacă se iau cuvenitele măsuri, atunci, în viitor, catastrofele umane vor fi mai mici şi, în orice caz, nu vor mai putea fi amplificate de catastrofe instituţionale.
