Câte destine (mai) trebuie să se distrugă?

M-am limitat să fac din textele mele doar nişte "scrisori", adresate nimănui şi tuturor acelora care poate se află în situaţia de a opta, în propria lor viaţă. Am crezut că este de datoria mea să atrag atenţia (în primul rând cunoscuţilor) că în viaţa noastră de foarte puţine ori avem ocazia să "ni se întâmple" anumite lucruri, să întâlnim anumiţi oameni, care pot, dacă le dăm atenţia cuvenită, să ne schimbe viaţa. Aceste texte s-au născut din teama mea că aceste câteva evenimente cruciale pe care le poate avea viaţa unui om pot trece fără ca noi să le acordăm importanţa lor, convinşi fiind că viaţa noastră nu are decât acel "rost" pe care l-am stabilit noi, înainte ca aceste "întâlniri" să se producă. Nu ştiu cât de convingător am fost, însă sper, înainte de a scrie ultimele astfel de editoriale, cumva atipice, că trebuie să mă recunosc învins: dacă oamenilor le este frică să vadă "întâmplările" pline de semnificaţii, care le pot schimba viaţa, asta se datoreză, cred, nu fricii lor de a crede în propriile suflete, ci mai ales faptului că nu suntem, mare parte din noi, pregătiţi să ne descoperim pe noi înşine, mulţumindu-ne cu o imagine pe care ne-am construit-o privind într-un viitor care, poate, se va dovedi a nu fi cel adevărat. Sigur, se poate, la urma urmei, trăi oricum. Cred că a fost suficient: am primit deja semnale că duc o luptă care riscă să fie plictisitoare. Oricum, un adevăr va rămâne de netăgăduit: coordonatele unei vieţi sunt altele decât cele ale unei simple cariere, oarecare, ale unei vieţi mai uşoare, mai frumoase, etc. am vorbit/scris despre devenirea întru fiinţă, despre locul nostru, cel pe care fiinţa umană şi-l caută veşnic, cu mai mult sau mai puţin curaj, cu mai mult sau mai puţin succes. Altfel n-ar exista oameni împliniţi din punct de vedere al carierei, banilor, poziţiei sociale, dar care sunt, până la urmă, profund nefericiţi...

Dar revenind la România şi la cei care trăiesc aici, aş observa, cu voia dvs, că aşa cum există în viaţa unui om întâlniri esenţiale, care îi pot schimba înspre bine cursul vieţii, tot aşa, pot exista şi în existenţa unui popor întâlniri nefaste, care să-l ducă înapoi în timp şi să-i distrugă aura de lumină, împlinire şi bucurie. Pentru România, o astfel de întâlnire a fost "întâlnirea" cu dl. Traian Băsescu. Şi nu mă refer aici la lipsa putinţei acestui om de a avea un proiect politic pentru ţară, ci imensa cantitate de ură şi micime sufletească pe care a aruncat-o asupra acestui popor. Din momentul în care d-sa a reuşit să stăpânească viaţa politică şi să ridice suspiciunea la rang de sentiment perpetuu, românii au început să-şi degradeze sufletele.

Politicienii au început să încerce distrugerea, ca oameni, nu ca politicieni, a adversarilor şi să-i considere duşmani personali. Viaţa privată a oamenilor a început să constituie punct vulnerabil în faţa celor pe care dl. Băsescu i-a considerat duşmani şi asmuţit asupra lor, fără scrupule. Toate astea s-au putut produce în toate direcţiile vieţii, din cauza politizării excesive a vieţii publice. Distrugerea adversarilor până la limita distrugerii vieţii, carierei, sau a libertăţii persoanei a devenit, după modelul practicat de actualul preşedinte, un obicei cvasi-prezent. Distrugerea vieţii private, prin sărăcire, prin închiderea spitalelor şi prin alte acţiuni anti-umane, de-a dreptul a devenit stare de fapt cu care oamenii au început, din păcate, să se obişnuiască. Politizarea justiţiei, asmuţirea procurorilor, care au acceptat să se facă "slugile Diavolului", asupra duşmanilor politici sau de altă natură, transformarea acestora în oameni hăituiţi care hăituiesc alţi oameni au făcut din România scena deprimantă a zornăitului cătuşelor. Ce rămâne în urma acestor acţiuni în justiţie, pe care le vedem, poate prea des, la Tv? Procurori la nivel înalt, care se şantajează între ei, se arestează între ei, se sapă pentru funcţii şi sunt în stare de orice ca să-şi păzească "spatele", niciodată sigur, independent de profesionalismul lor?

Şantajul, compromiterea a ajuns la loc de cinste. Politicieni, oameni de afaceri, ziarişti şantajaţi de alţii mai puternici, majorităţi false, obţinute tot prin acelaşi şantaj, în Parlament, conducerea unei ţări în mod nelegitim, invadarea vieţii private, ascultări legale, dar mai ales ilegale seamănă între oameni frica. Frica de ziua de mâine, când cineva, oricine, va putea fi constrâns să declare ceva împotriva oricui, ca apoi să fie făcut scăpat pe uşa din spate. Sau nu. Revenirea Statului poliţienesc al anilor ‘50, în toată "măreţia" lui. Asta a adus dl. Băsescu în viaţa României şi a românului. O spune acum, iată, şi dl. Frunzăverde, fost prim-vicepreşedinte al partidului de guvernământ. Nimeni nu mai are încredere în nimeni şi în cuvântul nimănui. Totul poate fi folosit, orice gest, fie el cât se poate de dezinteresat, se interpretează automat şi te poate încadra, fără nici o dovadă, drept un "soldat" din tabăra cealaltă. Căci asta ne-a adus dl. Băsescu: ură, dezbinare, suspiciune, teamă. Politicienii au fost instigaţi să se urască între ei, oamenii de asemenea, categorii sociale au fost puse să se urască între ele. Serviciile secrete au fost anexate de Cotroceni, obligate să reintre cu bocancii în viaţa privată a oamenilor, după modelul "ascultă, ascultă, ceva, o frază, o convorbire care să poată fi folosită, «aranjată» împotriva ta sau a altuia, trebuie să iasă, până la urmă...".

Prea multe destine distruse, prea multe vieţi luate în derâdere, prea multe cadavre rămân în urma acestor oameni, care se cred Dumnezei... Poate că nu e locul pentru îndemnuri la lectură. Însă i-aş sfătui, totuşi, pe cei care cred că pot distruge vieţi fără să plătească într-un fel ca într-un weekend să citească cartea lui Anthony Bloomfield, "Răzbunarea". E una din cărţile mari ale lteraturii universale, din care "călăii" de azi ar putea învăţa că nu există faptă fără răsplată. Chiar şi dacă uneori răzbunarea se lasă aşteptată, cu atât mai cruntă şi mai aprigă va veni. Fie din partea celui năpăstuit, fie din partea lui Dumnezeu. Fiindcă nu toţi oamenii acceptă, asemeni Mioriţei, să fie sacrificaţi, fără să răspundă agresiunii. Iar nesocotinţa Lui se plăteşte...