Personal, mi-ar plăcea ca doza de mare optimism care înconjoară ideea monarhică în România să fie tradusă într-un proiect fiabil. La nivel declarativ, lucrurile primesc o nuanţă simplificatoare, şi ai crede că revenirea la tron este posibilă printr-un efort de oarece anvergură al societăţii civile; în mass-media, sau în evenimente cu impact public, se înşiruie de multă vreme ceea ce face succesul unei monarhii, de la eficienţă la demnitatea reprezentării noastre - şi toate sunt perfect adevărate. Mai mult, speculaţiile legate de Restauraţie au făcut înconjorul presei mondiale, de câteva ori.
Dar problema cea mare şi grea ţine de fundamentele unei virtuale monarhii româneşti reconfirmate. Am impresia că se uită un aspect: cu cine ar trebui Coroana să lucreze, oricine ar fi monarhul ? Oare cu un Parlament regenerat peste noapte, devenit moral şi dedicat, cu miniştri impecabili, cu politicieni dintr-o dată conştienţi de responsabilitatea lor ?... Nu. Ar lucra cu un Parlament provenit în mare măsură din aceeaşi masă de politicieni pe care o cunoaştem. Regăsirea unui tron nu s-ar face de altfel cu uşurinţă - şi nu s-a făcut vreodată uşor; o arată exemplul Spaniei de acum câteva decenii, cu tranziţia ei la noul regim, unde avuseseră un cuvânt de spus şi politica americană şi mediile de afaceri internaţionale.
Restauraţia nu înseamnă automat o reformă profundă a Statului. Că ea ar putea eventual, în cele din urmă, influenţa comportamentul politic, că ar reduce balastul politicianist şi miasmele verzui pe care le ştim, este o probabilitate - dar nu este o garanţie, şi, din păcate, nu echivalează cu o reînnoire.
Instinctul pro-monarhic din România e just, echitabil şi bine-intenţionat. Înrădăcinată într-un trecut reprezentativ, personalizând Statul într-o Primă Familie al cărui destin se identifică cu cel al ţării, monarhia are o greutate emoţională şi o capacitate de mobilizare a naţiunii pe care nicio republică nu a dobândit-o nicăieri, vreodată. Însă!, mai mult decât a reprezenta continuitatea unei naţiuni, şi chiar mai important decât aceasta, este aspectul funcţional al monarhiei: Coroana echilibrează tendinţa clasică a democraţiilor moderne de a gândi şi plănui doar pe termen scurt, definit de perioadele electorale. Greutatea de a integra perspectivele pe termen lung şi concentrarea primordială pe un prezent extrem de mobil şi variat în interese sunt chestiuni care fac parte din profilul democraţiilor republicane. Iată de ce, şi din această perspectivă, trebuie diferenţiat între ‘politician' ca actor politic interesat de scandenţa electorală, şi ‘om de Stat', cu un orizont mult mai larg şi comprehensiv. (Un monarh este un om de Stat şi se diminuează când devine politician; a făcut-o, în istoria noastră, Carol II, în timp ce, fie spus în treacăt, atitudini de om de Stat au dovedit a avea suveranii princiari ai Ţărilor Române din 1820-1856 - Ghika, Bibescu, Sturdza, Ştirbey, Ghyka -, conştienţi de misiunea lor de reconstrucţie şi reînnoire, plănuită pe termen lung, chiar dacă circumstanţele politice li s-au dovedit contrarii.)
Regalitatea este stâns legată de valori şi un comportament politic pe care actorii din Cotroceniul republican au dovedit că nu le stăpânesc: o conştiinţă istorică, ideea de misiune, echilibru, moderaţie şi arbitraj, reprezentativitate, deschidere, plasarea deasupra disputei politice. Indiferent de instituţia care le profesează, acestea sunt valori ale Statalităţii exprimate politic; un caviar, ar spune Shakespeare, pe care nu-l laşi pe mâinile unui mârlan. Sau pe care i-l smulgi din mâini dacă nu îi cunoaşte valoarea.
