Ce fel de politică ne trebuie

Nevoia de politică aduce cu sine o preocupare la fel de importantă pentru viaţa unei societăţi, anume cea care se referă la felul de politică de care avem nevoie, ştiut fiind faptul că organizarea şi conducerea unei societăţi se pot realiza în formule foarte diferite, uneori atingând expresii paradoxale pentru condiţia umană (de la arderea Romei şi distrugerea Cartaginei la asasinat şi holocaust).

 

Politica poate fi înfăptuită în multe feluri: prin forţă şi război, prin viclenie (folosind calul troian), prin furt şi manipulare, prin ilegalităţi sau chiar prin prostie, dar ea trebuie realizată, în primul rând, ca o bună gestionare a problemelor publice, ca o gospodărire generală a societăţii, într-un cadru al stabilităţii ei, al opririi drumului acestuia spre o criză.

 

Sunt atâtea exemple de referinţă, momente istorice în care un conducător înţelept a cunoscut bine frământările poporului său, a gospodărit bine, eficient, resursele materiale şi umane, economia şi finanţele în beneficiul unei mari părţi a populaţiei, a vegheat la respectarea legilor, a dus o politică externă de pace care i-a atras stima altor Suverani, cu alte cuvinte, şi-a găsit un loc de cinste în istoria neamului său.

 

Este cunoscut rolul lui Charlemagne, creator de Imperiu, încurajator al culturii, promotor al creşterii economice şi propagator al unui sistem de drept, care a păstrat cu fermitate structuri politice şi statale şi care îl fac, în bună măsură, un “părinte al Europei”. Şi în istoria noastră se remarcă domnia de aproape patru decenii a regelui Carol I, în timpul căruia s-a modernizat ţara prin politici înţelepte de dezvoltare a industriei, de restructurare a unor largi domenii de viaţă socială; este drept, cu ajutorul unei clase politice în curs de reconstruire pe coordonatele modernităţii.

 

Uneori, acest proces de modernizare a fost lent, expresie a unui raport de forţe echilibrat, ce susţinea progresul prin reforme care să nu dezechilibreze relaţiile dintre marile sectoare ale vieţii societăţii. Este cert, aşa cum probează cercetările unui mare sociolog,  a cărui operă este în curs de revalorizare, Norbert Elias, că în dezvoltarea unei societăţi pe calea modernizării, a ceea ce el numeşte civilizare, un rol important pe spaţiul Europei occidentale l-au avut curţile suverane, casele nobiliare, elitele capabile să inspire politici cu  rol activ în dinamizarea întregii lor societăţi.

 

O difuzie a unui mod de gândire şi comportament din ce în ce mai coerent, mai legat de exigenţele mersului istoric a creat o cultură distinctă ce a modelat identitatea acelei societăţi. Mai mult chiar, ceea ce el a numit raţionalizare şi intelectualizare a existenţei noastre, are ca mecanism stimulator statul, puterea lui, în măsură să schimbe mentalităţile oamenilor, să-i determine să renunţe la ceea ce îi face penibili: utilizarea forţei, a violenţei, nestăpânirea datelor naturale ale fiinţei umane care generează de obicei conflictele.

 

Politica îşi manifestă capacitatea de a structura conduitele dintr-o societate, de a o orienta spre afirmarea identităţii proprii prin muncă, prin creaţie, prin deschiderea şanselor de “civilizare” pentru un număr cât mai mare de membri ai acestei societăţi.

 

Cândva, Hippolyte Taine compara societatea umană cu stupul de albine, de care o deosebea prin inteligenţa cu care cunoştea şi reproducea cu înţelepciune organizarea şi conducerea vieţii oamenilor laolaltă, cu o eficientă diviziune a muncii, cu o cumpănită relaţie între acumularea rezervelor necesare vieţii şi cheltuirea lor, cu un echilibru remarcabil pe care îl stabileşte cu natura.

 

Continuând acest fir ideatic, putem afirma că avem nevoie de o politică în măsură să stabilească şi să restabilească, la nevoie, echilibrele din societate, să orienteze structurat şi raţionalizat evoluţia diverselor sectoare ale vieţii sociale într-un raport armonizat.

 

Nu avem nevoie de o politică generatoare de stări conflictuale, care să pună în raport contradictoriu activităţi şi grupuri sociale legate de ele, care să-şi extragă sursele de legitimitate şi putere din exploatarea diferenţelor de interese şi de poziţie socială ale oamenilor, stimulând tensiunile, făcând din politică nu un domeniu al disputelor de scenarii doctrinare propuse unei societăţi, ci o banală ceartă de piaţă asupra preţului ocupării unei funcţii publice.

 

Avem nevoie de o politică deschisă spre nevoile oamenilor, spre îndeplinirea dorinţelor lor fireşti de a trăi mai bine, mai civilizat. Dieter Senghaas a lansat această pereche categorială explicativă pentru lumea contemporană, care pune faţă în faţă conflictul şi interdependenţele tot mai complexe şi multiple în care se află oamenii.

 

Cel dintâi îşi are sursa în diferenţele dintre oameni şi grupuri sociale, dintre modurile lor diferite de a trăi şi de a vedea mersul vieţii sociale, pe când al doilea exprimă starea obiectivă a fiecărui om sau grup social care ne obligă să convieţuim, să căutăm soluţii negociate pentru cel mai bun scenariu al evoluţiei comune.

 

Dacă pentru societatea studiată de Elias politica însemna materializarea unei înţelepciuni de “sus în jos”, care se deconta în faţa istoriei (este atât de plastică ilustrarea acestui tip de politică prin cuvintele omului politic român P. P. Carp, care spunea că nu dă socoteală pentru politica lui în faţa celor pe care îi conduce, ci în faţa lui Dumnezeu, pentru felul în care o face), pentru societăţile moderne, care au statuat libertatea omului de a-şi construi propria viaţă împreună cu ceilalţi, politica  devine expresia voinţei colective pe care ei o construiesc într-o societate civică.

 

Stupul de albine construieşte singur propria moralitate, propriul sistem de valori pe care, în mod democratic, le transmite politicului, obligându-l pe acesta să-i îndeplinească dorinţele, solicitându-i înţelepciunea de a-l conduce. Două idei pot încheia aceste consideraţii. Una aparţine marelui Hegel, care era convins că un popor are conducătorii pe care îi merită şi politica pe care o poate secreta, pentru că atunci când nu se regăseşte într-o anumită politică şi în activitatea unor anumiţi politicieni, poate să îi schimbe.

 

Când se regăseşte, când speranţele lui şi modul său de a fi şi de a gândi ori de a se comporta au reflex politic corespunzător, poporul este satisfăcut. Politica şi politicienii sunt cei meritaţi. Atunci se dezvoltă în politică  o etică a responsabilităţii, un respect al legii, un refuz al coruperii sensului major al actului conducerii şi organizării generale a unei societăţi.

 

în faţa oricărui politician trebuie să stea comandamentul formulat de Simion Bărnuţiu: Ţineţi cu poporul dacă vreţi să nu rătăciţi, faceţi o politică în întâmpinarea dorinţelor lui şi nu uitaţi – putem spune, adăugând cuvintele înţelepciunii antice – nu duceţi o politică împotriva intereselor Cetăţii, că aspru este poporul la mânie!