Se intâmplă, oameni fiind, să mai uităm pe drum şi din principii. Cu siguranţă, tot timpul se spulberă şi o parte din speranţele şi iluziile noastre. Dar, tocmai de aceea, nu acesta este subiectul. Căci, fiecare şi mereu va aduna reuşite peste pierderi şi va merge mai departe, încercând să înţeleagă şi să înveţe câte ceva din orice întâmplare. Când vorbim despre pierderi individuale, cui îi pasă, trecem peste. Când vorbim despre toţi laolaltă, despre ţară, ar trebui să cădem pe gânduri, deoarece răul este mult mai mare şi mai greu de îndreptat.
Nu mi-am propus să sumarizez aici pierderile unei naţii şi nici să recomand terapii naţionale sau de grup, căci nu sunt nici medic, nici psiholog, nici sociolog (şi chiar de-aş fi). Încerc doar să sesizez semnele unui simpton naţional ce s-a văzut mai abitir în aceste zile, în care a fost încarcerat personajul numit Gigi Becali. Ce farsă!? Ce dramă?! Ce tragedie?! Dincolo de orice, şi la noi (ca la Cannes), realitatea bate ficţiunea, căci dacă personajul indicat n-ar fi apărut, el sigur ar fi fost născocit de Caragiale.
Ce e grav, până la urmă, în toate acestea? Că Gigi Becali există şi că e român? Că a ajuns la dimensiunile groteşti de astăzi? Că a fost întemniţat? Că n-a ajuns mai devreme la puşcărie? Că acest nesfârşit circ continuă indiferent de turnura de moment a cazului său? Cum stă bine unei situaţii confuze, aproape perfect ambigui, binenţeles, părerile sunt împărţite şi anume aproape egal împărţite. Curat-murdar, ar spune maestrul tutelar.
Pe drept cuvânt, Gigi Becali nu e nici înger şi nici demon, e un amestec, ca toţi alţii, de bine şi de rău, ce-i drept, într-o formulă şi un dozaj unice, dar care nu i se datorează în totalitate. Fără îndoială, a ajuns măscăriciul fotbalului (românesc şi internaţional), a devenit bufonul politicii (româneşti şi internaţionale) şi poate fi încoronat ca rege-solitar al popularităţii (româneşti şi aproape internaţionale). Greu s-ar găsi o nouă reţetă pentru a atinge asemenea performanţe în circa 10 ani. În aceeaşi măsură, personajul nu e bântuit doar de duhuri rele. Căci are şi o anume pietate (mai ales în tăcere), nu-i lipsit de generozitate (mai ales când lucrează în linişte) şi posedă spirit mercantil (altfel nu ar fi atât de bogat). Se poate spune că e prost, dar că are şi sclipiri, că spune franc adevărul şi că minte la fel de ingenuu, că e deplorabil şi că are carismă, că e idiot şi că e simpatic. Făcând parte dintr-un pachet cu atâtea contradicţii, putem spune cert că personajul nu îşi aparţine. Că mai degrabă ne aparţine sau chiar ne reprezintă. La modul propriu, el este creaţia a trei oameni. Primul este Gheorghe Hagi care l-a oploşit în jurul fotbalului, al doilea este Victor Piţurcă, care i-a devenit (la propriu, spun apropiaţii) model comportamental şi vestimentar, al treilea este Viorel Hrebenciuc, via Viorel Păunescu, care i-au pus în mână jucăria numită Steaua. Primii doi au făcut-o în mod natural, al treilea însă, politician, maestru al combinaţiilor, a intuit potenţialul personajului (financiar şi uman) şi a pus o miză pe care, evident, vroia să o folosească în scop propriu. Povestea e lungă şi cunoscută, important e că Gigi Becali a ieşit de sub tutelă şi a devenit el însuşi un fel de ucenic vrăjitor. Avea deja gustul banilor, care nu-i folosiseră la nimic până atunci. A simţit însă gustul puterii, pe care şi-a dorit-o, caricatural, tot mai mult. În sfârşit, a căzut pradă demonului mediatizării, boală din care n-a mai putut scăpa şi, probabil, nu va mai scăpa decât poate odată cu smintirea. Sub ochii noştri, uimiţi, indignaţi, plini de ură şi admiraţie, personajul a crescut asimptotic până la dimensiunile de astăzi, devenind el însuşi un model existenţial, comportamental, spiritual etc. Devenind un fel de bun naţional.
Ce se ascunde însă sub acest clopot uriaş şi ce am putut vedea, mai clar şi încă o dată, în aceste zile? Am văzut că, şi acum, zeii se pot naşte din nimic, din palmă, din neant, din spuma mărilor. Nu doar la noi se întâmplă asta, veţi zice. Aşa e, dar depinde de noi ce fel de z(m)ei înălţăm la cer. În al doilea rând, Gigi Becali este, aşa cum rezultă din faptele oficiale, un infractor cu o pedeapsă întârziată timp de 17 ani. Ăsta e lucrul cel mai grav. Căci am mai auzit de persoane şantajate, ameninţate, controlate, dirijate prin diverse mecanisme, precum dosare penale, statutul de colaborator, traficul cu privilegii, bani şi funcţii, toate făcute cu un scop precis. În mod paradoxal, Gigi Becali a fost un personaj „ţinut" să facă, până la un loc, ce vrea el. Şi, într-adevăr, a făcut: s-a urcat cu picioarele pe masă, a strigat cucurigu în miezul zilei, a pus dulceaţă în şoşoni, a făcut pipi în capul cui şi cum a vrut, uneori cu brutalitate, alteori cu delicateţe. A dus jocul atât de departe până a crezut că e stăpânul jocului. Şi nu e. Nimeni nu e.
Până la urmă, ce am pierdut noi aici? În mod fundamental, timpul. Apoi câte ceva din fiecare.
Viorel NISTOR
