DISTRIBUIE
Criza se poate înţelege numai dacă niciuna dintre voci – nici cea a ministrului de finanţe, nici cea a liderului partidului de guvernământ, nici cea a opozantului, nici cea a bancherului, nici cea a celui care este concediat, nici cea a plătitorului de impozite, nici cea a muncitorului salariat – nu este luată drept singura purtătoare de adevăr.
Criza se înţelege numai dacă fiecare dintre voci este luată în seamă. Să stăruim asupra încă uneia, care nu a intrat până aici în considerare: vocea omului care dă sfaturi celor care joacă la bursă. Iau aici ca suport cartea lui Dirk Müller, cunoscut consultant la bursa din Frankfurt pe Main şi jurnalist din Germania zilelor noastre, intitulată “Crashkurs. Weltwirtschaftskrise oder Jahrhundertchance? Wie sie das Beste an Ihrem Geld machen” (Knaur, München, 2010). Teza cărţii pleacă de la premisa că “nimeni nu poate spune cu probabilitate maximă ce va aduce viitorul”, căci între altele avem de-a face cu riscuri şi şanse pe “scară mare”, cum n-au mai fost vreodată, şi sună astfel: “Sunt vremuri când trebuie să ai acţiuni şi sunt vremuri când ar trebui să nu ai acţiuni. Atunci când riscurile sunt mai mari decât şansele este cazul din urmă” (p. 11). Iar acum se trăieşte tocmai acest caz. De aceea, fără a se cădea în vreun pesimism, la rândul său neproductiv, ceea ce este de recomandat oamenilor în criza începută în 2008 este “Ieşiţi din acţiuni şi din riscuri!”, “Nu mai pariaţi!”. Înainte de orice, trebuie chestionat ceea ce se află în spatele declaraţiilor oficiale, iar opiniile generate de mulţimea de think tank-uri, care proliferează în slujba diferitelor forţe, sunt de pus la îndoială, căci sunt, din capul locului, opinii interesate să influenţeze comportamentele. În general, spune Dirk Müller, “cifrele publicate sunt de considerat cu mare scepticism” (p. 33). Trebuie asumat că “Împăratul este gol!”, chiar dacă mulţi se străduiesc astăzi să se convingă de existenţa îmbrăcăminţii.
Unde este, de fapt, localizată problema? “Acest sistem financiar pare să se fi rupt de multă vreme de baza în economia reală şi de masele largi ale oamenilor” (p. 39) şi arată astăzi ca un “cazinou isteric”, distanţat de ceea ce se petrece în economia reală. În locul investiţiilor în economia reală intră “pariuri”, care se joacă unele contra altora. Volumul “pariurilor” era în 2007 de 11 ori mai mare decât mărfurile şi serviciile produse în lume. Zilnic se emit cam 1.000 de certificate pentru “produse aventuroase”, încât ar trebui revenit la “produse de care într-adevăr este nevoie”, iar clienţii au nevoie de o mai bună înţelegere a pieţei şi a produselor. Oamenii au nevoie acum de un “ochi vigilent” asupra dezvoltărilor, încât să se poată reacţiona rapid, fără a crede în vreo promisiune înainte de a o examina în detalii (p. 74).
Originea căderii imobiliarului, cu care a debutat criza financiară din 2008, este plasată de Dirk Müller în dreptul permisiunii acordate băncilor, introdusă în 1982 sub Ronald Reagan, de a opera ca investitori pe piaţa construcţiilor. Noul sistem a funcţionat câtă vreme dobânzile pentru credite pe termen scurt au putut fi mai mici decât cele pe termen lung. Din momentul în care situaţia s-a schimbat, băncile însele au întâmpinat dificultăţi în a-şi recupera fondurile. În acest moment, statul american a intervenit pentru a minimaliza daunele. Ronald Reagan şi Alan Greenspan au intervenit cu măsuri de scădere a dobânzilor, uşurând circulaţia monetară.
Pe scenă a apărut însă “mijlocitorul de credite” (Kreditvermittler) cu o răspândire nouă, care a complicat enorm situaţia, prin împrumuturi ample, uşurate şi neprecaute la maximum, pe termen scurt. S-a ajuns astfel ca la un moment dat, undeva în 2006, să nu se mai poată desface pe piaţă ceea ce s-a construit cu credite facilitate fără precedent. În acel moment, piaţa imobiliarului a început să se prăbuşească, cu consecinţe pentru alte pieţe şi pentru alte ţări. Criza imobiliarului a dus la o criză financiară, iar aceasta,
la criza economică a anilor 2008-2010.
Ce va urma? Dirk Müller observă că până astăzi opiniile specialiştilor în finanţe şi economie rămân divergente, iar argumente se oferă pentru vederi contradictorii. Cel mai adecvat pentru cel interesat de un răspuns este să cântărească singur “scenariile” evoluţiei posibile şi să ia decizii. “Scenariul de groază (Horrorszenario)” pleacă de la preluarea faptului că piaţa imobiliară din SUA nu-şi revine, încât băncile intră în dificultăţi şi-şi reduc activitatea, şomajul sporeşte, numeroase alte firme suferă şi concediază personal, încât se repetă funesta zi din 1929. Îndatorarea publică a Americii sporeşte mult peste produsul intern brut: în 1989 relaţia dintre datoria publică şi produsul intern brut era în SUA de 170%, în 2008 era de 400%. “Scenariul speranţei (Hoffnungsszenario)” pleacă de la preluarea intervenţiei Federal Reserve System cu peste 700 de miliarde de dolari pentru salvarea reţelei bancare, care face ca încrederea băncilor să se refacă, întreprinzătorii să angajeze noi credite, colectările din impozite să crească, conjunctura să se restabilească. În ambele scenarii, finanţele sunt sub controlul unor grupuri de interese (nicidecum sub control public!), posibilităţile de manifestare a publicului sunt mari. “Între timp nu s-a schimbat absolut nimic în conjunctura mondială sau în starea pieţelor financiare” – notează Dirk Müller – iar “graniţa dintre panică şi euforie este foarte subţire” (p. 135-136).
Care dintre cele două scenarii este mai probabil? În toamna anului 2008 se putea înclina spre “scenariul speranţei”, dar măsurile prevăzute de acest scenariu rămâneau greu de realizat. De aceea, timpurile de faţă sunt încă “nesigure” (p. 138), încât sfatul chibzuit este “Nu depozitaţi acţiuni!”, chiar dacă vi se spune, de către consultanţi, să faceţi calcule pe termen lung. “Riscurile nu sunt, în toamna lui 2008, în vreo relaţie raţională cu şansa şi cu realitatea. Aşadar, nu vă atingeţi de acţiuni înainte ca situaţia să se fi lămurit fundamental” (p. 43), ne recomandă Dirk Müller. Banii trebuie ţinuţi în aşa fel încât posesorul să poată dispune de ei în orice moment (contul bancar este astfel de preferat!), eventual în diferite bănci (p. 150). Recomandarea este suplimentată de sfatul “Cumpăraţi monede de aur!”, căci “cererea de aur fizic explodează în lumea de astăzi” (p. 167).
Unde este, de fapt, localizată problema? “Acest sistem financiar pare să se fi rupt de multă vreme de baza în economia reală şi de masele largi ale oamenilor” (p. 39) şi arată astăzi ca un “cazinou isteric”, distanţat de ceea ce se petrece în economia reală. În locul investiţiilor în economia reală intră “pariuri”, care se joacă unele contra altora. Volumul “pariurilor” era în 2007 de 11 ori mai mare decât mărfurile şi serviciile produse în lume. Zilnic se emit cam 1.000 de certificate pentru “produse aventuroase”, încât ar trebui revenit la “produse de care într-adevăr este nevoie”, iar clienţii au nevoie de o mai bună înţelegere a pieţei şi a produselor. Oamenii au nevoie acum de un “ochi vigilent” asupra dezvoltărilor, încât să se poată reacţiona rapid, fără a crede în vreo promisiune înainte de a o examina în detalii (p. 74).
Originea căderii imobiliarului, cu care a debutat criza financiară din 2008, este plasată de Dirk Müller în dreptul permisiunii acordate băncilor, introdusă în 1982 sub Ronald Reagan, de a opera ca investitori pe piaţa construcţiilor. Noul sistem a funcţionat câtă vreme dobânzile pentru credite pe termen scurt au putut fi mai mici decât cele pe termen lung. Din momentul în care situaţia s-a schimbat, băncile însele au întâmpinat dificultăţi în a-şi recupera fondurile. În acest moment, statul american a intervenit pentru a minimaliza daunele. Ronald Reagan şi Alan Greenspan au intervenit cu măsuri de scădere a dobânzilor, uşurând circulaţia monetară.
Pe scenă a apărut însă “mijlocitorul de credite” (Kreditvermittler) cu o răspândire nouă, care a complicat enorm situaţia, prin împrumuturi ample, uşurate şi neprecaute la maximum, pe termen scurt. S-a ajuns astfel ca la un moment dat, undeva în 2006, să nu se mai poată desface pe piaţă ceea ce s-a construit cu credite facilitate fără precedent. În acel moment, piaţa imobiliarului a început să se prăbuşească, cu consecinţe pentru alte pieţe şi pentru alte ţări. Criza imobiliarului a dus la o criză financiară, iar aceasta,
la criza economică a anilor 2008-2010.
Ce va urma? Dirk Müller observă că până astăzi opiniile specialiştilor în finanţe şi economie rămân divergente, iar argumente se oferă pentru vederi contradictorii. Cel mai adecvat pentru cel interesat de un răspuns este să cântărească singur “scenariile” evoluţiei posibile şi să ia decizii. “Scenariul de groază (Horrorszenario)” pleacă de la preluarea faptului că piaţa imobiliară din SUA nu-şi revine, încât băncile intră în dificultăţi şi-şi reduc activitatea, şomajul sporeşte, numeroase alte firme suferă şi concediază personal, încât se repetă funesta zi din 1929. Îndatorarea publică a Americii sporeşte mult peste produsul intern brut: în 1989 relaţia dintre datoria publică şi produsul intern brut era în SUA de 170%, în 2008 era de 400%. “Scenariul speranţei (Hoffnungsszenario)” pleacă de la preluarea intervenţiei Federal Reserve System cu peste 700 de miliarde de dolari pentru salvarea reţelei bancare, care face ca încrederea băncilor să se refacă, întreprinzătorii să angajeze noi credite, colectările din impozite să crească, conjunctura să se restabilească. În ambele scenarii, finanţele sunt sub controlul unor grupuri de interese (nicidecum sub control public!), posibilităţile de manifestare a publicului sunt mari. “Între timp nu s-a schimbat absolut nimic în conjunctura mondială sau în starea pieţelor financiare” – notează Dirk Müller – iar “graniţa dintre panică şi euforie este foarte subţire” (p. 135-136).
Care dintre cele două scenarii este mai probabil? În toamna anului 2008 se putea înclina spre “scenariul speranţei”, dar măsurile prevăzute de acest scenariu rămâneau greu de realizat. De aceea, timpurile de faţă sunt încă “nesigure” (p. 138), încât sfatul chibzuit este “Nu depozitaţi acţiuni!”, chiar dacă vi se spune, de către consultanţi, să faceţi calcule pe termen lung. “Riscurile nu sunt, în toamna lui 2008, în vreo relaţie raţională cu şansa şi cu realitatea. Aşadar, nu vă atingeţi de acţiuni înainte ca situaţia să se fi lămurit fundamental” (p. 43), ne recomandă Dirk Müller. Banii trebuie ţinuţi în aşa fel încât posesorul să poată dispune de ei în orice moment (contul bancar este astfel de preferat!), eventual în diferite bănci (p. 150). Recomandarea este suplimentată de sfatul “Cumpăraţi monede de aur!”, căci “cererea de aur fizic explodează în lumea de astăzi” (p. 167).
DISTRIBUIE
Comenteaza
