Şi când în patru ore vom putea fi la Viena, pe autostrada noastră”, îmi spunea prietenul meu. Desigur, era o consideraţie uşor exclusivistă, dat fiind faptul că ne aflam pe o anumită arenă sportivă. De aceea, poate, nu am zăbovit prea mult asupra dorinţei sale. La acea vreme, despre intenţia gigantului Nokia de a-şi desfăşura forţele în Cluj se vorbea ca despre un zvon, e adevărat, un zvon după care jinduia toată suflarea să-i afle confirmarea pozitivă.
O înşiruire de evenimente petrecute în ultimele zile mi-au adus aminte de
dorinţa prietenului meu, care se dovedeşte a nu fi o năzuinţă simplă, aruncată
între două faze de joc. Pentru că are în ea, rezumate, o bună parte din
domeniile unei dezvoltări strategice. Şi, mai ales, conţine nevoia de brand, de
marcă a Clujului. Săptămâna aceasta Consiliul Local a aprobat strategia de
dezvoltare a Clujului. Departe de a fi exhaustivă, propunerea de strategie pune
şcola pe locul întâi. Mai precis universităţile clujene.
Propunerea este binevenită, chiar dacă poate fi considerată o pledoarie pro domo, dat fiind faptul că la studiu au lucrat şi cadre didactice din Universitatea “Babeş – Bolyai”. După evul mediu în care Funar şi compania marilor vizionari de sânge de ungur au aruncat Clujul, o deschidere era firească. Asta nu diminuează meritele primarului Boc ori ale preşedintelui Consiliului Judeţean, Marius Nicoară, pentru că, în afara faptului că sunt oameni normali la cap, s-au şi mişcat.
Că s-au călcat pe bombeuri de mai multe ori, e o altă problemă, care, probabil, a împiedicat o dezvoltare şi mai accelerată. Acestei dezvoltări accelerate, în alte oraşe şi judeţe i se spune normalitate. De aceea, povestind cu amici din Bucureşti, nu pricepeau în ruptul capului de unde exaltarea asta a noastră cu Autostrada Transilvania, cu toate argumentele lor că trebuia făcută o licitaţie, şi nu încredinţată direct companiei Bechtel. (Ca gazetar îi înţelegeam, ca şi clujean – ba.). Nu pricepeau nici bucuria copilărească legată de Nokia. Era bucuria deschiderii.
Dincolo de asta, însă, raţional, ca să nu punem boii înaintea carului, Emerson, Nokia ori Festivalul Internaţional de Film Transilvania nu ar fi putut deveni branduri de Cluj dacă nu creşteau, în prealabil, universităţile clujene. Nicoară putea fi un negociator de zece ori mai bun şi nu reuşea să aducă Nokia dacă nu avea la îndemână brandul primordial al Clujului.
Tudor Giurgiu putea să aibă idei geniale cu festivalul de film şi nu reuşea dacă îl pornea la Fălticeni. Pentru că brandul Clujului este universitar, chiar dacă au existat numeroasele alterări din vremea comunismului şi de pe vremea lui Funar. Criticile conform cărora exact acest universitarism ar fi o frână în faţa spiritului antreprenorial clujean sunt demontate cu brio numai de existenţa puternicei comunităţi de afaceri clujene.
Punctual, într-un oraş universitar deschis, în care apar deja numele foarte grele în economia mondială, Clujul pierdut pe care-l invoca prietenul meu la început are toate şansele să-i revină în faţa ochilor. Cu un singur minus: cel mai mare. Stadionul plin de studenţi care cântă. Evident, metaforic. în Cluj, spiritul comunitar încă nu a apucat să renască, suma indivizilor, chiar dacă foarte mulţi educaţi, nu formează oraşul.
De aceea, probabil, Clujul pierdut al prietenului meu era acela în care oamenii voiau să fie clujeni, şi nu doar născuţi în Cluj ori aciuaţi pe aici. Ar fi bine dacă universitarii care-şi revendică brandul de Cluj şi-ar găsi vreme să se întrebe dacă oraşul există.
