Personajele principale ale celei mai recente epopei din zilele noastre: Barack Obama, primul locatar negru al Casei Albe; Geronimo, nume de cod luat după o celebră căpetenie apaşă din ţinuturile de astăzi ale statului New Mexico, luptător împotriva "feţelor palide" ale pionierilor americani; Osama bin Laden, inamicul mondial nr. 1 al SUA, mare amator de Pepsi şi Coca-Cola în ultimii ani de viaţă, potrivit vânzătorilor de la două magazine din apropierea fortăreţei în care a fost "lichidat". Intervalul acesta de aproape 30 de ani reflectă într-o măsură suficientă întreaga evoluţie spectaculoasă, ironică şi cinică, a setului de paradigme care guvernează relaţiile internaţionale în zilele noastre: viaţa curge sub imperativul realpolitikului, aşa cum s-a întâmplat dintotdeauna, deşi mai sunt încă destui naivi care să creadă altminteri.
Ceea ce s-a schimbat este democratizarea accesului la informaţie şi extinderea dreptului de exprimare publică la un număr de oameni mai mare decât oricând în istorie. Cu unele excepţii, oricine poate să spună orice, să laude sau să critice, să se bucure de moartea unui criminal sau, probabil, chiar să-l plângă sincer pe malul unui ocean în care s-a nimerit să-i fie hărăzită odihna. Oricine poate afla şi poate spune mai departe că, de pildă, soldaţi de elită ai armatei americane au furnizat sesiuni de pregătire armatei pakistaneze prietene chiar la Abbottabad, la mai puţin de un kilometru distanţă de fortăreaţa celui mai căutat om din lume. Mai mult, obiectivul se afla într-o zonă rezidenţială unde majoritatea locuitorilor avuseseră conexiuni cu armata pakistaneză şi sunt acum pensionari militari, aşa încât oricine îşi poate pune astăzi întrebări despre sinceritatea Pakistanului când susţinea că îşi dă toată silinţa în operaţiunile de căutare a lui bin Laden.
Oricine are dreptul să zâmbească amar recitind spusele preşedintelui Ronald Reagan acum 28 de ani, cu ocazia zilei naţionale a Afganistanului, care lăuda curajul mujahedinilor în lupta lor împotriva ocupanţilor sovietici şi vorbea despre cum lupta lor întrupează lupta popoarelor pentru libertate: "Văzându-i pe curajoşii luptători afgani pentru libertate, cu armele lor nesofisticate împotriva unor arsenale moderne ale armatelor de ocupaţie, toţi cei care iubim libertatea primim o lecţie inspiratoare. Curajul lor este un lucru pentru care merită să lupţi. O spun în numele tuturor americanilor: le admir eroismul, devotamentul pentru libertate, efortul nestăvilit de a lupta cu opresorul." Oricine poate spune că SUA şi-a omorât propria unealtă după ce a crescut-o, a educat-o, a antrenat-o, a înarmat-o, a folosit-o, a renegat-o, apoi a suferit în mai multe rânduri din cauza sa, prin urmare, a căutat-o şi a vânat-o ani şi ani la rând, proclamând-o teroristul numărul 1 al lumii. Oricine poate să se declare pro- sau anti-american, sovietic, islamist, fundamentalist de toate felurile. Poate să înjure ipocrizia americanilor sau să le laude eforturile şi curajul când au declanşat Războiul din Irak, în 2003, pe baza unei minciuni ordinare şi a unui scenariu de thriller prost scris de Colin Powell, tot aşa cum poate să susţină "primăvara arabă" sau s-o denunţe ca fiind parte dintr-o conspiraţie islamistă coaptă în buncărele Al-Qaida.
La fel, oamenii pot crede cu convingere că America este singurul furnizor credibil de securitate din lume, aşa încât este de datoria ei sacră să intervină în toate zonele de conflict cu scopul de a restabili pacea şi de a (re)instaura democraţia. Însă, deopotrivă, au dreptul să se afle în dezacord cu politica intervenţionistă dorită de republicanii care critică în cei mai duri termeni apatia şi moliciunea administraţiei Obama în cazul conflictului din Libia, să evocăm doar episodul cel mai recent. Mai aproape de Carpaţi, oricine se poate întreba, pe bună dreptate şi în acelaşi spirit realpolitik, ce şi cât câştigăm noi din atitudinea docilă adoptată de România în relaţia sa cu SUA, inclusiv acceptarea amplasării unor componente ale scutului antirachetă american la Deveselu, sau ce am putea câştiga în plus prin schimbarea atitudinii. Sau a licuriciului.
Există doar două lucruri clare, asupra cărora putem liniştiţi să cădem de acord. Libertatea de a ne întreba toate aceste lucruri şi de a ne exprima apoi orice răspuns am găsi fiecare este, într-o mare măsură, rodul încăpăţânării administraţiei de la Washington de a se erija în jandarm mondial şi în deţinător exclusiv al adevărului în politica internaţională. Graţie acestei abordări, uriaşul de la Răsărit a fost destructurat, în zorii anilor '90, garanţiile de securitate au fost extinse în spaţiul fost-comunist, iar virajul României înspre lumea occidentală a devenit ireversibil. În al doilea rând, va trebui să înţelegem că, indiferent cum se întâmplă lucrurile în realitate, prezentarea lor pentru publicul larg se va face pentu totdeauna avându-se drept primă grijă impactul electoral al informaţiilor asupra electorilor. De această dată, fenomenul poate fi privit cu detaşare, de la mii de mile distanţă, în patria-definiţie a democraţiei contemporane, unde realitatea există doar în măsura în care este cunoscută prin presă, iar oamenii primesc puterea votului doar dacă reuşesc, prin acelaşi unic instrument, să îşi convingă compatrioţii de superioritatea lor asupra oponenţilor.
În această lume dublă, lecţiile pe care avem nevoie să ni le însuşim vorbesc despre lucruri simple, ca de pildă despre cât a devenit de important să ne înţelegem istoria scrisă sub ochii noştri cu propria noastră minte. Lupa deformată a presei ne interpretează faptele aşa cum doreşte realpolitikul să le pricepem, însă avem deplina libertate de a refuza "servitele" oficiale, de a le confrunta cu surse alternative şi a le pune la îndoială, de a citi faptele în manieră critică, pentru că doar aşa ne putem apropia, cât de cât, de adevăr. Un singur lucru nu mai avem dreptul: să luăm în derâdere această mare fericire, aceea de a fi liberi să ne căutăm propriile adevăruri.
