Oferta USD şi ARD bate la ochi prin suprapuneri şi mimetism. Ce să aştepţi de la două grupări construite una împotriva celeilalte, pentru că sub altă formă nu pot să reziste? Creşterea salariului minimal, a pensiilor, reforma educaţiei, sănătăţii, favorizarea mediului de afaceri printr-o legislaţie mai adecvată, diminuarea TVA, absorbţia crescută de fonduri europene, construcţia de autostrăzi, blaa-blaa-blaa... Ca şi cum ofertanţii, născuţi din aceeaşi spumă a mării oricare le-ar fi partidul, n-ar fi avut 22 de ani la dispoziţie să facă măcar o treime din cele reînnoit promise. Ăştia chiar ne cred idioţi.
Lumea ştie cu cine are a face. Imposibil să îi descrii în termeni favorabili pe cei în urma cărora n-a rămas nimic consistent după patru/opt ani de guvernare. Imposibil să ai încredere în ‘junii' care ‘primenesc' partidul atunci când îi ştii incluşi în joc pe baza unor criterii stabilite de cei strategic retraşi în culise. Din încrengătura de afirmaţii publice ale ambelor tabere nu ia naştere nicio imagine asupra României care să poate fi capitalizată electoral. Pentru bravii candidaţi, tot ce trebuie făcut este câştigat alegerile. Atâtica. Oferta lor, solidă ca zaţul de cafea, stă în picioare câteva săptămâni; după alegeri, ideile şi proiectele fâlfâite în ochii electoratului intră în apele mâloase ale intereselor de partid şi mai ales într-ale trocului de putere, acolo unde acţionează ţesătorii de alianţe parlamentare, creatorii de "algoritm", negociatorii de posturi, făcătorii de majorităţi. Colac peste pupăză, un preşedinte rămas pe poziţii de luptă asigură că va crea dificultăţi suplimentare formării guvernului; o fi şi asta "în numele statului de drept" sau al "interesului naţional". Aici se termină perspectiva de stabilitate post-electorală.
Până şi sloganele cu care intră în competiţie troznesc a nereguli. USL etalează, pretins energic, "România puternică": cam multă inspiraţie din deviza "La France forte" cu care Sarkozy intrase în cursa electorală din mai. PDL-ul promite tandru, prin ARD, să "repornească inima României" pe care anterior o şocase zdravăn, servind infarctului uselist din vară. Dărâmătura politică românească e opera amândurora.
Niciuna din cele două grupări nu au în compunerea lor măcar scuza vreunei identificări doctrinare; ai fi zis că-i poţi ierta, că nu ştiu ce fac, dar cel puţin sunt grupaţi în jurul unei idei politice. Aiurea. Democraţia-liberală cu etichetă creştin-democrată şi ‘populară' bate câmpii cu idei resuscitate sub penel ortodoxist; un conservatorism de operetă ("since 2005" stă scris pe bodega voiculesciană unde se serveşte noua cafea Marghiloman) completează un peisaj penibil în care un Becali primit în rândul Liberalilor face dovada jocului electoral dintr-un partid zdrenţuit sub direcţia unui ilustru nimeni. Dincolo de a reuni în aceeaşi oală două contrarii ideologice, USL pune în contact culmile post-decembrismului românesc: Becali, băiatu' cu palatu', bot în bot cu Vanghelie, ‘băeat care este', înspre binele etern al naţiunii. Lângă ei îşi zumzăie halucinantul program de guvernare Dan Diaconescu. Haznaua politicii româneşti e plină de surprize.
Mesajul electoral, ambalat în hârtie refolosită, e adresat bugetarilor şi pensionarilor, târâţi prin însăşi natura legăturilor lor cu Statul român într-o relaţie bivalentă de dispreţ şi necesitate cu cei care îl guvernează. Bătălia se va da pe voturile lor în primul rând, că vor, că nu vor.
Supravieţuitorii clasei medii emergente în perioada 2006-2008, singura productivă, nu au ce să asculte, nici pe cine, nici de ce. E o piesă de teatru absurd, unde un grup de actoraşi jalnici declamă un discurs pe scenă, fără să vadă, orbiţi de reflectoare, că nu mai stă nimeni pe scaune, că sala e goală şi spectatorii au plecat de mult, scârbiţi de bâlbe şi obrăznicie.
