Nu era o maladie nouă. Înainte de Al Doilea Război Mondial, analizele britanice socoteau România printre țările corupte din Europa. În cadrele socialismului oriental, din perioada postbelică, corupția s-a amestecat cu considerente așa-zis ideologice, încât nu mai reprezenta un articol aparte, deși continua cu noi energii. Cine nu a aflat de sistemul pilelor, al concursurilor de ochii lumii, al aranjamentelor la numirea în posturi, la admiterea în facultăți, la orice serviciu?
După 1989, situația este, totuși, nouă: mizele sunt mai mari și organizarea mai permisivă. Bunăoară, multe privatizări s-au făcut atât de dezavantajos pentru stat și cetățeni, încât numai ipoteza coruperii explică ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, sub paravanul alegerilor libere, s-au creat rețele de promovare în funcții publice a acoliților, care fac din trecut abia o prefață. Ca exemplu, înainte de 1989, numai unei familii îi era îngăduită prezența pe scena politică; acum fiii, fiicele, socrii, finii, nașii încep să fie regula. Atunci o seamă de poziții se ocupau, în cele din urmă, de fruntași profesionali ai generațiilor. Acum, se instrumentează pe scară mare cei mai slab pregătiți pentru funcții de importanță majoră. Atunci era alergie la perpetuarea în principalele catedre universitare prin odrasle (cei de la Cluj-Napoca își pot aminti câte controverse a stârnit numirea strălucitului fiu al lui Constantin Daicoviciu drept conferențiar în urma unui concurs serios!). Între timp s-au feudalizat catedre întregi, iar rețelele rudelor și nașilor s-au întins. Ceea ce au performat unii - parlamentari, europarlamentari, demnitari - se află mai curând în proprietăți private și milioanele din conturi, decât în dezvoltarea din jur. În locul unei societăți a deschiderii șanselor pentru competiție și a bunăstării, țara tinde să se împotmolească în sărăcie și corupție. România a beneficiat după 1989 de sistemul drepturilor omului și cetățeanului, de independență fără precedent și de cel mai susținut sprijin occidental. Cetățenii ei resimt însă mai puțin beneficiile democrației și bunăstării, tocmai datorită corupției.
Corupția nu este doar în România, dar aici este mai fățișă și, ca cetățeni, o simțim nemijlocit. De aceea, nu poate fi decât salutată angajarea SUA în sprijinirea luptei anticorupție din Europa Centrală și de Est și din Balcani, cum s-a formulat în declarația recentă a Secretarului de stat adjunct, Victoria Neuland. Faptul a surprins - fiind mai puțin așteptat ca supraputerea lumii de astăzi să se ocupe atât de specific de situația din această parte a Europei - încât cere explicații pentru a fi înțeles.
De ce SUA pun problema corupției din regiune ca temă a politicii lor externe? Ce înseamnă corupție? Care sunt cauzele corupției din regiune? Cum se poate combate această corupție? Să dăm succint răspunsurile.
Prin însăși principiile de organizare, Statele Unite ale Americii au exercitat în toată perioada postbelică atracție pentru multe țări, inclusiv România. Apoi, specialiști competenți au elaborat în SUA scenariile tranziției de la autoritarism la societatea deschisă (vezi premonitoria carte a lui Guillermo O'Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986), care au fost inspiratoare. SUA au fost avocatul principal al unificării europene. SUA au promovat extinderea alianței nordatlantice spre Răsărit. Peste toate, politica externă a SUA, deja de la președintele John Adams încoace, este subordonată răspîndirii unor valori - cea a libertății persoanei fiind hotărâtoare. Împreună, firește, cu interesele geostrategice, acestea sunt tot atâtea motive ca SUA să abordeze cu interes ceea ce se petrece în Europa Centrală și Răsăriteană. Acum, când și în această regiune valorile societății deschise - pluralismul politic, libertățile și drepturile individuale, statul de drept - sunt prezente, dar corupția împiedică valorificarea lor până la capăt în favoarea cetățenilor, care își manifestă insatisfacția, este normal ca SUA să se angajeze de partea combaterii corupției.
Ce înseamnă, însă, corupție? Care este conotația cu care se operează astăzi? Mulți oameni invocă corupția, dar nu pot arăta în ce constă, în mod precis. Alții îi extind prea mult sfera. De pildă, D.Gambetta (în Corruption: An analytical Map , 2000), vede corupție deja în „încrederea trădată" pe piață sau în viața politică. Aș observa că în ambele cazuri poate fi vorba de corupere, dar nu orice trădare intră sub incidența juridică. Un sociolog influent, Seymour Martin Lipset (în Korruption, Kultur, Market, 2000), vedea în corupție orice strădanie de a obține putere și bogăție cu mijloace ilegale. Desigur, corupția include recursul la mijloace nepermise juridic, dar ea se produce și atunci când reglementarea legală nu este elaborată explicit. Pe de altă parte, nu toate ilegalitățile sunt corupție, unele ținând de alte infracțiuni (furtul, de pildă).
Sub presiunea situațiilor în care a împrumutat bani pentru scopuri publice, care au intrat, însă, în buzunare private, Banca Mondială a dat definiția univocă a corupției. Ea se află într-un document (Helping Countries Combat Corruption: The Role of the World Bank, 2000) ce se ia ca bază în diferite țări. Corupția este „abuzul de funcția publică pentru câștig privat" ce se petrece atunci când un oficial acceptă mituirea, solicită sau extorchează avantaje private. „Este, de asemenea, abuz atunci când agenți privați oferă în mod activ mituiri pentru a influența politici și procese publice, în vederea unui avantaj și profit competitiv. Funcția publică poate fi, de asemenea, abuzată pentru beneficiu personal, chiar dacă nu se petrece mituirea, anume prin protecție și nepotism, furtul bunurilor statului sau deturnarea veniturilor statului". Este, așadar, corupție peste tot acolo unde funcția publică este folosită pentru obținerea de avantaje private.
Care sunt cauzele corupției? În circulație sunt multe răspunsuri, dar puține nimeresc realitatea. Explicația moralistă, după care corupția ține de societăți „înapoiate", este contrazisă de împrejurarea că și în societăți așa-zicând „avansate" este prezentă. Doar întinderea ei diferă. Apoi, invocarea tranziției de la autoritarism la democrație drept cauză a corupției nu este de fapt o explicație. Pe măsura înaintării tranziției, în unele țări, corupția nu s-a redus, ci mai curând s-a generalizat. Explicația prin democratizare nu dă rezultate, căci sunt societăți democratice cu corupție marginală. Nici chiar apelul la trecutul socialist oriental al unor țări nu mai explică destul, căci corupția se extinde mult dincoace de înlăturarea acestuia. Pe deasupra, unele țări din Europa Centrală și Răsăriteană ieșite din socialismul oriental au redus deja drastic corupția.
Peste toate, corupția are nu doar forme moștenite, ci și numeroase forme noi. La noi, de pildă, se extinde nu doar corupția percepută, ci și cea nesezizată (spre exemplu, sub aparențe legale se instalează acoliți în administrație, parlament, instituții, oricum la decizii, sau se încasează comisioane pentru manevrarea de bunuri publice); nu doar corupția formalizată, ci și cea informală (realizată în condițiile lacunelor de reglementare); nu doar corupția din economie și administrație, ci și cea din învățământ, cultură, cercetare științifică; nu numai corupția din afara politicii, ci și cea din politică, iar după dezvăluiri recente, coruperea de reglementări la adoptare nu mai poate fi exclusă.
Opinia mea - pe care am exprimat-o prima oară cu un deceniu în urmă (vezi volumul Andrei Marga,Die kulturelle Wende.... Cotitura culturală, Cluj University Press, 2004, p.539) - este că "explicația corupției nu mai poate fi unifactorială". Corupția, într-o situație precum cea a României, se explică prin deficitul democratic al instituțiilor, marketizarea subdezvoltată, politica instituțiilor și carențele culturii civice.
Cum se poate combate corupția și cine o face în mod eficient? Răspunsul are inevitabil două componente.
Prima componentă este aceea că nu se poate combate corupția fără a face din democrație o regulă curentă a funcționării instituțiilor, fără a transfera numirile în funcție spre competiție efectivă, fără a elabora legi adecvate și de calitate corespunzătoare și fără cultura respectului pentru valoarea profesională și civică a fiecărei persoane. Nici România nu va putea lichida împovărătoarea ei corupție fără astfel de premise.
A doua componentă este aceea că, fiind nevoie de o acțiune pe mai multe planuri, pentru combaterea corupției totdeauna trebuie început cu ceva. Nu este rău că în România s-a început cu partea juridică. În definitiv dreptul reglează viața în societățile deschise. Doar că cel puțin două neajunsuri izbitoare se pot observa ușor, de către orice privitor fără prejudecăți.
Primul neajuns este acela că nu s-a instalat încă un sistem juridic sustras bănuielii că numirile au fost făcute de o parte a spectrului politic în detrimentul alteia - ceea ce trădează de la început justiția. Și în țara noastră trebuie să se ajungă la situația în care cei care aplică legislația sunt recrutați, de comunitatea profesioniștilor și de comunitățile cetățenilor, în mod autonom în raport cu competiția politică. În fapt, în România agită zgomotos deviza independenței justiției exact cei care au reușit să o controleze.
Al doilea neajuns constă în faptul că se crede, cu totul greșit, că doar de comportamentul procurorilor și al judecătorilor depinde combaterea corupției. Ce fac oamenii legii este, neândoielnic, important. Dar, în fapt, ca un simplu exemplu, numeroase legi sunt prost gândite și, încă și mai multe, prost formulate, iar procedurile rămân discutabile. Iar atâta vreme cât nu se ajunge la o legislație în sine normalizată, se va discuta, prin forța lucrurilor, de corupție endemică. România este mai coruptă decât alte țări comparabile nu doar pentru că nu se aplică legile, ci și fiindcă legile sînt rău întocmite și nu fac limpede distincția dintre public și privat, ba chiar o confuzionează, prin concepție și termeni, din ambele direcții.
Așa stând lucrurile, o intervenție, precum cea a SUA, în combaterea corupției este de salutat. Doar că și eficiența acestei intervenții va depinde de înțelegerea cauzelor corupției existente și de combaterea lor pe întregul spectru. În definitiv, este vorba despre un fenomen cu multiple cauze, dependente de un sistem ce s-a creat în timp, care cere nu numai o acțiune de combatere pe multiple planuri (calitatea reglementării legale, normalizarea procedurilor de aplicare a legii, depolitizarea abordării juridice, formarea conștiinței civice și juridice, de exemplu), ci și o cunoaștere bine elaborată în prealabil a corupției.
