Pentru că politica, ca mobil principal al puterii, este, prin definţie, acţiunea (unii spun arta) de dobândire şi de păstrare a puterii. Mai mult de atât, este chiar o luptă continuă, voluntară şi conştientă, riscantă, cinică, cu sacrificii şi victime, pentru a ajunge în vârf (oricare ar fi el) şi mai ales de a te păstra acolo. Dilema e, în aceste condiţii, cum poate ajunge cineva acolo sus dacă nu-şi doreşte asta? Nici întortocheata minte englezească, nici viaţa de partid, nici sistemele electorale ultrasofisticate nu au dat o soluţie satisfăcătoare acestei probleme. Slabele puteri omeneşti au arătat că, dimpotrivă, arareori e posibil aşa ceva.
N-aş fi deschis o discuţie despre eternele probleme ale omenirii dacă în aceste zile, săptămâni sau luni nu s-ar lucra la o nouă Constituţie a României şi nu s-ar reconfigura relaţiile de putere din statul român. Sigur, veţi spune, Constituţia este o treabă complicată, unde un conclav de jurişti constituţionalişti, susţinuţi de politicieni responsabili, pun pe masă principii, fac sinteze, analizează, discută, compară, argumentează, negociază să scoată ce-i mai bun pentru ţară. Chiar dacă se întâmplă în mod real câte ceva din fiecare din aceste lucruri, şi Constituţia este făcută de nişte oameni pentru nişte oameni. Simplu, mai simplu decât ne închipuim.
Fără a merge mai departe, Constituţia României din 1991 a fost făcută de Ion Iliescu pentru Ion Iliescu, argument scurt, sau a fost gândită de oamenii lui Ion Iliescu, susţinută politic de partidul său şi votată de-a valma de votanţii lui, argument lung. Nenumărate alte argumente spun acelaşi lucru. Constituţia din 2003 a fost făcută pe acelaşi model, doar că adresantul era altul şi anume Adrian Năstase. Diferenţa majoră e că unuia i-a tihnit în jilţul prezidenţial, altuia i-a tihnit în puşcărie. Cusurul de căpătâi al ambelor constituţii, în opinia mea, a fost că au creat raporturi defectuoase de putere, iar acest pericol nu a dispărut. Ca preşedinte, Ion Iliescu şi-a luat prin Constituţie toate numirile importante, mai puţin treburile ţării, care i-au rămas primului ministru. Adrian Năstase a vrut tot pe-atât şi încă ceva mai mult. Traian Băsescu a zis mulţumesc, dar a vrut şi el o Constituţie pe placul său, pe care n-a putut s-o impună. Constituţiile au fost croite fără viziune, pe interese conjuncturale şi personale, cu un singur model funcţional, acela cu preşedinte puternic şi premier ascultător. Toate celelalte variante au produs stricăciuni, de la mârâieli şi „aroganţe" (A. Năstase), crize guvernamentale (V. Ciorbea, R. Vasile), până la război pe faţă (C. P. Tăriceanu şi V. Ponta până la un loc). Armonie a creat doar cuplurile Iliescu-Văcăroiu şi Băsescu-Boc.
Efectul cel mai nociv a fost apariţia unui triunchi de putere nefiresc şi (semi)constituţional între Parlament, Guvern şi Preşedinţie. Cauza principală a fost aceasta: Ion Iliescu a avut Constituţia de partea sa, un Parlament şi un guvern prietenoase, Traian Băsescu, nu, astfel că a simţit nevoie să abuzeze, luându-şi aliaţi Curtea Constituţională, o parte din justiţie, serviciile speciale, cine i-a stat la îndemână. Toate laturile acestui triunghi de putere au fost păguboase pentru ţară. Relaţia Parlament-Guvern (singura normală) a fost şuntată de ordonanţe şi asumări de răspundere (absurd de multe şi nejustificate), versantul conflictual Parlament-Preşedinţie a generat două suspendări, cu urmări de antagonizare şi polarizare a populaţiei, iar latura Premier-Preşedinte a produs fie subminarea primului-ministru, fie substituirea acestuia. Din acest aranjament sui generis, iată, îngăduit de Constituţie, lipseşte parcă puterea judecătoarească care, din păcate, a dobândit rol de anexă. Toată lumea e de acord (chiar dacă în moduri diferite) că vârfurile triunghiului trebuie rearanjate de noua Constituţie şi că laturile periculoase trebuie distruse. Cum?
Până acum, paradigma constituţională a fost unicefală: un om, o poftă, un partid, o constituţie. În premieră acum, avem bicefalism: doi oameni, două pofte, două partide şi doar o Constituţie. O fi bine, o fi rău? Ar fi bine să negocieze părţile şi, anulându-şi reciproc excesele, să iasă ceva bun pentru oameni. Ar fi rău să se înţeleagă prea bine şi să împartă totul între ei, să nu lase nimic pentru alţii. Ar fi rău, de asemenea, să nu se înţeleagă şi să rateze crearea unei noi Constituţii. Nici nu îndrăznesc să spun că ar fi perfect să se dovedească împreună oameni de stat, politicieni vizionari şi responsabili care croiesc acum din condei viitorul unei naţii. Acestea cred că sunt problemele fundamentale, restul sunt detalii
tehnico-juridice.
PSD şi PNL fac acum jocurile de putere. Victor Ponta şi Crin Antonescu sunt mobilele lor politice sau invers. Politica astăzi este un spectacol public. Închei propunând un joc ca şi continuare la paradigma marelui om politic englez, sub forma unei întrebări: care dintre cei doi numiţi mai sus credeţi că îşi doreşte mai puţin funcţia de preşedinte al României?
Viorel NISTOR
