Citesc aproape cu religiozitate adevărurile lui Octavian Paler şi îmi dau seama că nu sunt aceleaşi cu ale celor de la GDS, şi mă mir cum acest grup de intelectuali, unii dintre ei reuniţi în jurul revistei “22”, nu a avut, totuşi, curajul de a-l “înfrunta” public, deşi editorialele lui din “Cotidianul” sau luările de poziţie de la “Antena 3”, în emisiunile d-lui Gâdea, au fost întotdeauna “în răspăr” faţă de cea a intelectualilor pupincurişti/sinecurişti despre care vorbeam.
Deşi, după câte am auzit, au existat destui pigmei, intraţi în Uniunea Scriitorilor cu două broşuri de grosimea unei lame de ras, care îl denigrau, amărându-i bătrâneţile. Şi cred că nu exagerez deloc dacă spun că nenumăratele injurii şi cârcoteli “intelectuale” la adresa poate singurului mare scriitor român care a fost şi a rămas o valoare şi înainte, şi după lovitura de stat, au grăbit cu un anume timp trecerea lui în nefiinţă.
Faptul că după 1989 acest popor este, într-un fel, mai rău decât “înainte”, faptul că “… într-o epocă a logoreei şi grafomaniei, cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară” – aşa cum bine spune D.C. Enache în prefaţa cărţii de convorbiri cu Octavian Paler, despre care vorbeam -, a deranjat multă cărturărime, de obicei pe aceia care obişnuiesc să se pună în slujba vreunui politician şi care se cred chiar “conştiinţe supreme” ale României.
Dar ceea ce cred că a deranjat cel mai mult în ce spunea adesea Paler a fost “amănuntul” că adevărul, binele, dreptatea nu se află în posesia cuiva, chiar dacă acesta se numeşte Liiceanu, Adrian Păunescu, Iliescu sau Băsescu şi că România a devenit un stat, înainte de a deveni o naţiune. A deranjat, de asemenea, faptul că Paler le contesta tinerilor capacitatea de a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în comunism: “Ei (tinerii care judecă azi pe toată lumea – n.n.) n-au dat proba că, în aceleaşi condiţii în care noi ne-am temut, ar fi dat dovadă de curaj…”.
Nu i-a răspuns nimeni nici dacă tinerii care acum acuză n-ar fi fost nişte străluciţi secretari de partid. Politica acestor “aşteptaţi” este cea mai bună mărturie că ceea ce spune Paler este cumplit de adevărat. Apoi, ceea ce i-a supărat profund a fost scârba neascunsă a scriitorului faţă de ceea ce el numea “mccarthysmul de Dâmboviţa” care face ca în România de azi să se mintă ca niciodată mai mult, în numele “nevoii de adevăr” şi că “justiţiarismul” se întinde ca o eczemă în rândurile tocmai acelora care tăceau şi se ascundeau pe sub paturi în timpul lui Ceauşescu.
Acestea şi încă alte multe degete pe rănile deschise şi, de multe ori, supurând de puroi ale României, puse de Octavian Paler, au făcut ca marele scriitor să nu fie iubit de “marile conştiinţe portabile” – i-am numit aici pe străluciţii boieri ai minţii, anexe ale Cotroceniului.
Tot acestui grup, probabil i se datorează faptul că în manualele de Limba Română apar în locul lui Paler scriitori umflaţi cu pompa şi cu publicitatea, de genul d-lui Cărtărescu sau Alina Mungiu. Şi, în plus, faţă de toţi aceşti intelectuali angajaţi, Octavian Paler nu poate fi un scriitor iubit, fiindcă are operă. Un lucru de neiertat!
