De la Cluj la Milano distanţa e considerabilă, în multe sensuri, iar un astfel de obiectiv s-ar menţine multă vreme în zona unui concept abstract - nu mai puţin util ca ţintă. Percepută din valurile traiului cotidian, ideea potenţialei influenţe a Clujului la nivel naţional şi a exercitării de ‘soft-power' regional trec în planul secund; în sfera imediată de interes a clujeanului se regăsesc mediul de viaţă urban şi standardele de confort pe care acesta le asigură. Din acest ultim unghi, unde detaliul contează, cu efecte zilnic resimţite în viaţa a sute de mii de oameni, apar voci numeroase şi justificate în a arăta ceea ce trebuie schimbat în bine. Contează cum. Poţi face critica unui oraş (a oricăruia) pornind de la toate considerentele nemulţumitoare, poţi să te lauzi că l-ai desfiinţat şi, vezi Doamne, i-ai pus la punct locuitorii demonstrându-le subperformanţele, autosuficienţa şi lipsa de realism. E o tentaţie uşoară, căreia îi cedează mulţi. În cazul Clujului - ca peste tot în România - poţi critica orice, începând de la starea drumurilor şi terminând cu estetica neglijată (îmi moderez termenii), fără a mai aminti de scandaluri politice înjositoare. Poţi să critici Clujul pentru scăderi pe care le au zeci de alte oraşe din România (ţinând cont de aceasta, aş privi amuzat cine îndrăzneşte să ridice piatra); dar înseamnă să nu vezi pădurea de copaci. Nu în aceste aspecte rezidă fundamental poziţionarea unui oraş sau a unei comunităţi urbane - înţeleasă la modul pe care îl sugeram prin comparaţia cu Milano -, ci în capacitatea de a influenţa pozitiv, prin concept şi activitate, destinele unei regiuni sau ţări întregi.
Întrebarea "ce vrea Clujul de la sine?" rămâne în vigoare. Cu ani în urmă, într-un moment de creştere economică flatantă, de importanţă politică încă nezdruncinată, fusese iniţiată o dezbatere publică legată de identitatea Clujului. A rămas în coadă de peşte, fără rezultat concludent şi fără ţintă înaltă. Definindu-se atunci în nimic altceva decât ceea ce era deja (centru universitar, oraş de cultură, etc.), Clujul uita de faptul că dorea să exprime, prin sine, o anumită formă de civilizaţie pentru care pledează în discursul public şi politic, şi cu care vrea să se identifice. Dincolo de evenimente anuale, de festivaluri şi unele găselniţe minore în raport cu necesităţile unui municipiu, au rămas neacoperite domenii care puteau să fi fost teme serioase de campanie. Am în minte relaţionarea oraşului cu arealul natural din jur; modul de valorificare a tradiţiei proprii şi a patrimoniul arhitectural; folosirea tehnologiei în utilităţile urbane şi gradul în care aceasta s-ar face; cultivarea unei atmosfere conviviale (care la Cluj, ca şi în alte oraşe din Transilvania, a prins foarte bine, dar care trebuie extinsă); regândirea centrului de greutate al marilor cartiere ale Clujului; regândirea domeniului public şi gestionarea lui coerentă; conştientizarea atitudinilor culturale, de guvernanţă şi de business care fac specificul local şi au potenţial de brand pentru Cluj; eficienţă în termeni de consum de energie, resursă fiscală, securitate, acces, poluare; generarea continuă de oportunităţi economice, educaţionale, sociale (pot fi mult detaliate...), pe care locuitorii să le fructifice; conectarea şi integrarea regională; şi nu în ultimul rând integritatea instituţională (transparenţă, competenţă, responsabilitate publică, implicarea şi coparticiparea în gestiunea problemelor urbane a celor interesaţi). Or, în aceste domenii Clujul are teren de recuperat, uneori mult, iar clujenii o ştiu mai bine ca oricine.
Aceste domenii sunt totodată rute. Fără direcţionalitate şi o viziune pe termen lung asupra oraşului, orice ajustări făcute vor fi pe cât de temporare, tot pe atât de stângace şi puţin constructive. Dacă Clujul vrea să fie un oraş de influenţă, trebuie să gândească şi să întreprindă asemeni unuia. Să decidă cine e şi ce valori înţelege să reprezinte. Să creeze o agendă relevantă, care să îl ilustreze şi să îl fortifice regional. Şi apoi să se ţină de treabă. Pentru că poate.
Citeşte aici prima parte a editorialului: Clujul ca un Milano?
