Campania electorală era pe terminate, la fel ca acum. Trecând de conversaţiile interculturale clasice şi clişeizate, Marie şi Valérie m-au întrebat pe un ton firesc dacă domnii aceia zâmbesc tot timpul anului de pe cearşafurile agăţate de blocuri şi dacă portretele lor hidoase au totuşi vreo semnificaţie
Fetele au găsit stranie modalitatea de a-şi face campanie electorală, dar au conchis amar că blocurile lăsate neînveşmântate arătau chiar mai dezolant, cu tencuiala scorojită de ani. La un ciclu electoral distanţă, unele dintre blocuri au primit o faţă nouă, care acoperă stratul izolator de polistiren care i-a dat insomnii grave unuia dintre candidaţi.
Oraşul s-a mai lăţit puţin, în ciuda celor care deplângeau că Clujul este condamnat să rămână închis în depresiunea sa. Nervii şoferilor şi plămânii tot mai flămânzi ai locuitorilor stau mărturie acestei dezvoltări spectaculoase. Majoritatea clujenilor sunt bucuroşi să constate că au asfalt proaspăt în faţa blocului şi mega-prăvălii unde pot strica banii.
De asemenea, dorinţele atavice ale românilor, ca statul să le dea de lucru, au prins neaşteptat contur în realitatea noastră magică: fără excepţie, toţi aspiranţii la posturi în administraţie se laudă nevoie-mare, cu rost sau fără rost, că au adus investitorii care creează locuri de muncă şi dau o pâine de mâncat clujenilor.
Concomitent, clădiri de beton şi sticlă răsar semeţe peste cadavrele pâlcurilor de verdeaţă şi oferă Clujului aspectul de veritabilă capitală financiaro-economico-universitaro-turistico-arhitecturală kitsch a Ardealului.
Zilele noastre, privite ca momente ale unui continuum evolutiv semnifică începutul şi sfârşitul unor epoci antagonice şi ireconciliabile din viaţa oraşului, în care binele şi răul, frumosul şi urâtul, virtutea şi boala, cinstea şi găunoşenia, noul şi vechiul, mizeria şi mizericordia, graţia şi greaţa convieţuiesc într-o armonie pe cât de suspectă, pe atât de tradiţional-românească.
Este semnul că, oricât ne-ar plăcea să ne convingem că Clujul e mai aproape de Viena decât de Bucureşti, amprenta eclectismului oriental - nomen odiosum – face încă parte din bagajul genetic dominant al oraşului. S-au schimbat multe în patru ani, dar grimasele maimuţăreşti atârnate prin tot Clujul au rămas nealterate.
Din fericire, la fel de nealterat a rămas şi spiritul sprinţar şi prietenos al unui festival de film atipic, dar cu atât mai tonic pentru toţi participanţii, ca o eliberare reconfortantă după glamour-ul ţâfnos al Cannes-ului. Ca o gură de aer proaspăt când greaţa devenise deja prea greu de suportat.
