In atari condiţii, spiritul critic al opoziţiei ar putea fi tentat să se pleoştească, iar unii dintre cei care ar trebui să-i dea glas ar putea trece, cu arme şi bagaje, în ograda învingătorilor. La rându-i, inflaţia de titluri de presă de pe piaţa locală nu ajută deloc demersului natural al presei, acela de a sări la jugulara puterii de fiecare dată când aceasta vrea să-şi ia prea mare avânt.
Cum bugetele de comunicare ale administraţiei nu sunt de lepădat, vor fi destui aceia care vor prefera să lingă acolo unde se pregătiseră să scuipe, pentru acelaşi pumn de grăunţe în plus. Emisiunile moderate de lideri locali ai PD-L-ului ar putea să se înmulţească, mai ales că în anii din urmă reţeta brevetată de dl. Boc s-a dovedit a avea un succes apreciabil. Realizările adevărate sau imaginare ale administraţiei îşi vor găsi negreşit proslăvitorii voluntari, fermecaţi de discursul alert şi rotund al d-lui primar Boc sau de ochii hipnotici ai d-lui preşedinte Tişe.
Majoritatea absolută în Consiliul Local este de natură să îngrijoreze cel mai mult, iar suferinţele Clujului din ultimii 18 ani ar putea să se acutizeze, nicidecum să se vindece. Oraşul s-a transformat an de an într-un iarmaroc urbanistic, în care casele ungureşti vechi din Gruia sau Andrei Mureşanu mucegăiesc senile la umbra noilor blocuri de gips-carton.
Fostul islaz mănăşturean a devenit un puzzle imobiliar incoercibil, pentru care noima şi bunul gust sunt noţiuni nemernice, ieşite complet din uzul comun. De altfel, centrul oraşului îşi începuse calvarul chiar din timpul deloc-regretatului Gheorghe Funar: în sticla albăstruie a clădirii Romtelecom se oglindesc paradoxal edificiile monumente istorice din Clujul secolului XIX, al căror parfum boem e gâtuit de norii de gaze eşapate care învăluie tot oraşul.
Tramvaiele, de care s-au ataşat afectiv inexplicabil toţi primarii post-decembrişti ai Clujului, se zgâlţâie compulsiv pe şine şi provoacă daune inestimabile aceloraşi nefericite clădiri, dar şi tuturor locuinţelor aflate în cale. Planurile de modernizare a căii de rulare, numeroase şi trâmbiţate la intervale leneşe, dar fixe, au rămas pe planşete, în aşteptarea primei case prăbuşite pe Oaşului sau a primului clujean internat la balamuc din cauza zgomotului ritmat, obsesiv.
Centrul de afaceri al Clujului va rămâne răsfirat pe văi şi dealuri, până când un arhitect năstruşnic va hotărî că întregul oraş ar trebui să fie centru de afaceri, iar locuinţele să fie strămutate la Floreşti, ca să întregească peisajul de dormitor al popularei comune. Coloşii de zeci de etaje ai lui Pászkány árpád vor străjui falnici Grădina Botanică, devenită între timp parc de agrement cu circuit închis pentru les nouveaux Corporate riches.
Toate străzile şi aleile vor fi asfaltate de două ori pe an, spre extazul ONG-iştilor de modă nouă, de genul “Patru Lăbuţe”, care vor avea unde să-şi plimbe patrupedele, fără să fie nevoie de refacerea manichiurii canine după fiecare ieşire în natură. Marii investitori, năuciţi încă de la prima vizită de privirea charismatică a d-lui preşedinte Tişe, vor năvăli în birourile nou construite şi abia dacă-l vor mai saluta pe stradă pe dl. Nicoară, întâia lor gazdă locală.
Clujul va înflori doar în arii portocalii de “floarea-cavalerului”, în onoarea cuplului fatal al politicii româneşti, care va duce partidul pe noi culmi de civilizaţie şi progres. Centrul istoric va zâmbi în soarele abia zărit de după vălătucii de hidrocarburi nearse din toba Hummer-elor. Toate tufele plantate acum pe Eroilor, pe post de verdeaţă, vor fi înlocuite cu plăci de granit, de altfel mult mai profitabile.
In locul Parcului Central va răsări cel mai mare mall din Europa, la primele etaje ale noului stadion municipal, unde se vor organiza periodic manifestaţii de entuziasm ale clujenilor, într-o simfonie bicoloră, portocalie-vişinie. Distopic sau realist-proiectiv, scenariul de mai sus e de natură să îngrozească. într-o democraţie reprezentativă, majorităţile monocolore fac să încolţească în mintea oricui ajunge la putere germenii conducerii sub sceptrul abuzurilor.
Aşadar, de aici înainte, de fiecare dată când noii administratori ai oraşului/judeţului, puşi la colţ pentru presupuse mârlănii sau mârşăvii comise în exerciţiul funcţiunii, vor invoca mecanic conformitatea cu legea, va trebui să ne punem însutite întrebări: practic, EI sunt cei care vor face legea, pentru că majoritatea absolută le permite. Toate rapturile istorice din ultimii 18 ani s-au făcut cu respectarea legii, strâmbate aşa după cum bătea vântul puterii, pentru ca legea să le fie pavăză, nu ameninţare.
Că doar bunul simţ şi buna-credinţă nu pot fi cuprinse în aridele acte normative. în 1953, un conflict sângeros între două jumătăţi ale aceleiaşi ţări s-a îngheţat la masa negocierilor, în mod arbitrar şi salutar doar pe jumătate, prin acordul de la Panmunjon.
Acesta stabilea graniţa dintre Coreea de Nord – tragic exemplu al efectelor totalitarismului comunist – şi Coreea de Sud – devenită democraţie funcţională, consolidată şi maturizată în decursul anilor trecuţi de atunci –, pe paralela de 38o lat. N.
Incepând de duminică, Clujul s-a instalat pe o imaginară linie de demarcaţie de acelaşi fel, păstrând proporţiile, iar datoria tuturor celor de care se leagă destinul acestui oraş – puterea în frunte cu d-nii Boc şi Tişe, opoziţia, chiar slabă cum e, presa, mediul de afaceri – este să-l păstreze de partea bună a paralelei.
