Este vorba de „cotitura culturală” (care a dus la tematizarea dependenţei culturale a economiei şi politicii), de cercetarea „transdiferenţelor” (ce înglobează identităţile), de asumarea „complexităţii” (din momentul în care raporturile liniare nu se mai confirmau) şi de preluarea „riscului” în conceptualizarea realităţilor. Să ne oprim – după ce am abordat, cu alte ocazii, „cotitura culturală” şi „transdiferenţa” – asupra „complexităţii”.
Putem face intuitiv felul în care se pune problema complexităţii amintindu-ne procedeul lui Adam Smith, părintele economiei de piaţă. Aşa cum Newton a conceput mişcarea rectilinie şi uniformă a corpurilor, Adam Smith a caracterizat preţul produselor: preţul este echilibru al ofertei şi cererii, în condiţiile în care piaţa nu este afectată de intervenţia vreunei forţe exterioare. Aidoma mişcării corpurilor, economia de piaţă îşi continuă desfăşurarea, controlată de o „mână invizibilă (invisible hand)”, câtă vreme nimic din afara ei nu o afectează. La rândul său, Adam Smith, ca şi Newton, operează cu un sistem pe care îl putem socoti „liniar”: într-un astfel de sistem – cum observă unul dintre cei mai pătrunzători experţi de astăzi în abordarea complexităţii, Klaus Mainzer (cu volumul Komplexität, Wilhelm Fink, Paderborn, 2008) – se înregistrează succesiuni de stări ce se lasă înţelese ca relaţie cauză-efect, în care cauza şi efectul sunt proporţionale (p. 110).
Realitatea este, totuşi, diferită. în fapt, preţul produselor nu s-a redus decât rareori la echilibrul dintre cerere şi ofertă, căci preferinţele de consum, schimbări ale producţiei, speculaţiile de pe pieţe, inovaţiile tehnologice, revoluţiile industriale, mişcările din burse, şomajul şi multe altele afectează mereu echilibrul de pe piaţă. Mai mult, acel echilibru al cererii şi ofertei se dovedeşte a fi o simplă idealizare, bazată pe o abstractizare, realitatea fiind, în fapt, neliniară, complexă şi cerându-se abordată ca atare. Preţul produselor pe piaţă se dovedeşte a fi dependent de mult mai mulţi „factori” decât s-a asumat în sistemele liniare.
Avea să fie meritul unui matematician, Louis Bachelier, de a fi propus (cu o lucrare din 1900, consacrată „speculaţiei”) abordarea mişcării de pe piaţă renunţând la descrierea mişcărilor individuale şi încercând descrierea mişcărilor agregatelor de indivizi (ceva analog „moleculelor”) ca mişcări browniene. Iar cu acest pas, o nouă perspectivă asupra realităţii economice se deschidea: perspectiva unei realităţi în care interacţionează „factori” nenumăraţi, în care relaţia cauză-efect nu mai este proporţională (cauze mici putând genera efecte pe scară mare, chiar globale) şi în care aducerea sub control a „factorilor” nenumăraţi („stăpânirea complexităţii”) are, din raţiuni de viaţă practică, prioritate faţă de orice altă temă.
Astăzi, după dezvoltări semnificative în neuroştiinţe (începând cu Humberto Maturana), în informatică (odată cu Alan Turing), în termodinamică (datorită lui Ludwig Boltzmann), în fizica matematică (prin Henri Poincaré), în biologie (prin Manfred Eigen), în neurologie (cu Warren S. McCulloch şi Walter Pitts), în sociologie (cu Niklas Luhmann) avem deopotrivă tematizări ale complexităţii (mişcărilor „sistemelor nonliniare complexe”) şi conceptualizări ale unei noi perspective asupra realităţii. Este vorba de acea perspectivă în care ordinea din sistem, oricare este aceea, se datorează mai mult interacţiunii componentelor decât componentelor însele.
Astăzi există puternice programe de cercetare a complexităţii care se ocupă de „întrebarea, abordată depăşind graniţele disciplinelor, cum pot să se constituie ordini şi structuri, dar şi haos şi prăbuşiri, prin acţiunea reciprocă a multor elemente ale unui sistem complex (de exemplu, molecule în materiale, celule în organisme sau oameni în pieţe şi organizări). Cercetarea complexităţii are ca scop să identifice haosul, tensiunile şi conflictele în sisteme complexe şi să înţeleagă cauzele lor, pentru ca de aici să dobândească puncte de vedere (Einsichten) pentru noi potenţiale de organizare a sistemelor” (Klaus Mainzer, op.cit., p. 10).
„Sistemele complexe” au devenit, între timp, indicatorul unei optici filosofice. Nu avem deocamdată o teorie a sistemelor complexe pusă la punct şi nici computere şi matematici aferente capabile să facă faţă complexităţii, cu toate că în ambele direcţii se fac progrese, practic, neîncetat. Avem, însă, o realitate – iar criza începută în 2008 ne-a arătat-o, până în clipa de faţ, în finanţe şi economie – care nu se mai lasă stăpânită fără abordarea ei drept complexitate. Adică, o realitate în care cauze mici (incapacitatea Paribas Banque din 2007 de a plăti dintr-un fond, de exemplu) prefigurează efecte globale, în care „interacţiunile” (de pildă, comunicarea) au greutate mai mare decât oricare element. Iar o astfel de realitate sfidează orice metodologie a cunoaşterii fragmentare şi se lasă surprinsă doar de cercetarea „întregului”.
