Constituţia – învelişul putred al naţiunii

În 1989, corpul putrezicios al unei naţiuni torturate şi-a cerut dreptul la extincţie pentru a da naştere altuia, nou şi sãnãtos. Felcerii cu epoleţi i-au refuzat moartea demnã, l-au deschis vremelnic şi l-au închis la loc, condamnând ambele corpuri sã se chinuie reciproc. De aproape 20 de ani suntem în aceeaşi stare: o naţiune închisã în coconul otrãvit, cãreia îi este imposibil sã iasã la luminã, deşi învelişul crapã sistematic pe la încheieturi şi cicatrici.

Prima Constituţie românã post-decembristã a fost scrisã cu faţa spre Europa şi urechea ciulitã la şoaptele vechilor şi noilor profitori. Arhitectura sistemului politic instituit i-a cocoţat în fruntea statului şi acolo i-a uitat Dumnezeu pânã azi. Gãinãriile politice, micile sau marile rãutãţi şi intrigi de salon, fãlniciile şi aroganţele, scârba organicã faţã de prostime, cu nãzuinţele şi speranţele ei derizorii, toate au intrat în sânge, ca un drog.

Lipsa, chiar întrevederea unei minime şanse ca toate sã devinã trecut, declanşeazã simptomele sevrajului puterii. Putreziciunea corpului vechi, chiar dacã deranjeazã, ţine de cald celor care şi-au anesteziat simţurile omeneşti, iar acum simt şi gândesc cu teşchereaua. Drogul trebuie procurat repede, pânã când corpul cel nou, dinãntru, nu zãreşte lumina.

Constituţia a fost revizuitã prin rapt în 2003, cu ajutorul urnelor umblãtoare şi al babelor votante la zece mâini. Substratul a rãmas acelaşi, în plus doar puţin praf în ochii celor ce doreau o mai clarã delimitare a atribuţiilor puterilor în stat şi o momealã pentru bãieţii deloc dornici sã spele buzile cazarmei cu periuţa de dinţi, în beneficiul armiei române.

 în rest, toatã arhitectura constituţionalã este bazatã pe premisa cã preşedintele, primul ministru, partidele lor de provenienţã, puterea, opoziţia, judecãtorii, administraţia localã sau centralã, toate instituţiile sunt umplute cu unul şi acelaşi balast amorf, prizând acelaşi drog murdar al puterii.

Din 2004 încoace, toatã scena seamãnã cu bancul celebru despre lacul de smoalã în care fierb nişte români la capãtul zilelor, fãrã sã fie nevoie de paza dracilor. Când vreunul din ei încearcã sã scoatã capul, ceilalţi îl trag degrabã înapoi în smoalã. La fel, de îndatã ce eşafodajul a fost pus în pericol de un preşedinte provenit din aceeaşi castã detestabilã, dar care refuzã omerta şi încalcã legãmintele de castã, sistemul intrã în alertã şi reacţioneazã dur. Carcasa gãunoasã rezistã şi dezvoltã, cu imaginaţie debordantã, anticorpii care sã o menţinã încã vie.

Unul dintre ei e noul sistem de vot, botezat ilicit “uninominal”, cea mai sinistrã pãcãlealã a actualului Parlament, statornicit dupã eternul principiu “Nu conteazã cine ce voteazã, conteazã cine numãrã voturile.” în Parlament ne vom trezi cu aceleaşi acrituri cu ifose, moştenind drept dotã aura inexpugnabilã de îngeraş, valabilã (cel puţin) patru ani. Ba mai mult, poziţia lor va fi întãritã faţã de acum prin sofismul despre votul direct acordat în colegiul electoral de provenienţã.

Mai nou, învelişul gãunos primeşte periodic cârpeli vitale din partea Curţii Constituţionale, ce scrie şi rescrie o lege fundamentalã pe care nu o mai înţelege nimeni şi care trebuie schimbatã cu maximã urgenţã. Cu cât se cascã mai mari rãnile din trup, cu atât intervenţia felcerilor constituţionali de avarie trebuie sã fie mai hotãrâtã.

 Ca la un semn, politrucii scot din nou plãcile zgâriate despre poliţia politicã şi le recitã voluptuos de la înãlţimea antenelor, unde defileazã searã de searã o faunã specialã cu dungã roşie pe buletin şi domiciliu la Spitalul 9.

Rãnile sunt tot mai adânci, cicatricile nici nu mai au vreme sã se vindece la loc, iar corpul naţiunii dinãuntru se simte din ce în ce mai sufocat, în spatele purulenţei. Marea durere este însã alta.

Dupã atâţia ani, corpul-naţiune a uitat crunta bãtãlie în care a fost rãnit pentru prima datã. Mai mult, deja e obişnuit cu durerea devenitã continuã, dar banalã, şi o poartã sisific prin istorie, fãrã sã-i mai pese mãcar dacã va scãpa vreodatã de corvoadã.