Nu vă grăbiţi să treceţi la alt articol, ca şi cum aţi zappa sau aţi da click, căci sigur nu ştiţi despre ce e vorba. Nici vorbă să descriu cele circa cincizeci de prezentări tematice (deşi ar merita), susţinute de invitaţi din străinătate (şapte) şi din ţară, de la principalele şcoli de jurnalism, şi cele ale studenţilor. Nici n-am să insist asupra importanţei participării profesorului american Henry Jenkins, acest „părinte mondial" al convergenţei media, a profesorului Peter Gross, un specialist în presa internaţională şi, nu mai puţin, în cea românească. De asemenea, abia dacă voi aminti de profesorul americano-clujean Tudor Vlad, al cărui trup se află când în Georgia (SUA) când în Cluj, dar al cărui suflet bate în ambele locuri deodată. Nu e loc decât de a telegrafia prezenţa şi altor invitaţi din Spania, SUA, Turcia şi Franţa, deşi au fost mesagerii jurnalismului din aceste ţări şi vor fi mesagerii jurnalismului românesc în ţările lor.
Mai important este că problemele jurnalismului, dezbătute în acest context select, nu sunt doar ale jurnaliştilor. Mass-media, presa, în înţelesul ei clasic şi modern, sunt serviciul public perfect împărţit în două. Pe de-o parte se află culegătorii, producătorii şi difuzorii de informaţie, într-un cuvânt, jurnaliştii, de cealaltă parte, se află cititorii, telespectatorii, consumatorii sau utilizatorii, într-un cuvânt, publicul. Paradoxal sau nu, tot mai greu de separat. Când sistemul funcţionează, e echilibru, sunt bani, nu e criză şi lucrurile sunt aşezate, toată lumea e mulţumită... În privinţa mass-media, deopotrivă jurnalişti şi public, ştim ce a fost şi încă mai înţelegem câte ceva din ce se întâmplă, dar ştim tot mai puţin despre ce urmează, pentru că fenomenele sunt complicate, schimbările sunt rapide şi profunde, iar transformările afectează comunicarea în substanţa ei. Cum spuneam, în condiţiile asaltului new media, în comunicarea în masă dictincţia dintre emiţătorii mesajului şi beneficiarii lui este tot mai greu de făcut. Cele care îi diferenţiază încă sunt „problemele" specifice fiecăruia. Jurnalismul instituţional, în frunte cu presa scrisă, este într-o dublă criză, una de finanţare, alta de sistem şi credibilitate. Criza de finanţare ţine de lipsa banilor din întreaga economie, dar şi de cumpărători, publicitate, tiraje şi audienţă. Pe de altă parte, în noua stare a lucrurilor, presa scrisă, în starea de acum, pare greoaie, redundantă şi îmbătrânită, televiziunea pare liniară şi monotonă asemenea unui râu plicticos, online-ul pare atomizat, agresiv, ieftin şi lipsit de repere. Dincolo, cititorul de ziare nu mai scoate bani din buzunar, găsind subtituentul gratuit online, telespectatorul pasiv şi inert începe să-şi piardă răbdarea şi să respingă rigiditatea grilei, iar pe internet se găsesc prea multe lucruri, atât de multe că nu ai timp să vezi, să înţelegi, să selectezi, căci important este doar click-ul. Peste toate astea, au venit noile media, amestecând şi tulburând şi mai mult lucrurile. Căci jurnaliştii apelează tot mai mult la public, pentru a cere informaţii (crowdsourcing) sau bani (crowdfunding), iar publicul are tot mai mult pretenţii „jurnalistice", de promptitudine, de audienţă, de credibilitate (blog, reţea, twitter). Altfel spus, ne aflăm în faţa unui fenomen de convergenţă. Însă americanul Henry Jenkins n-a venit la Departamentul de Jurnalism din Cluj să vorbească despre acest tip de convergenţă. Pentru el, convergenţa media nu este o chestiune de oportunitate a publicului şi, mai ales, nu este generată de tehnologie (cum ne-am aştepta), ci o convergenţă ce vine pe cale culturală şi ţine, pur şi simplu, de conţinut şi de noile obiceiuri culturale ale oamenilor. Cu alte cuvinte, spune Jenkins, convergenţa este un flux de conţinut răspândit pe multiple platforme mediatice, este cooperarea dintre industriile media şi comportamentul migrator al audienţei (mare „degustătoare" de informaţii sumare - media snacking), care caută peste tot tipul de divertisment pe care-l vrea. Teoria sa, convenabilă sau nu, este un mijloc de înţelegere sau, cel puţin, instrument de lucru. Spre deosebire de teoria despre mass-media a lui HR Patapievici, care, expusă în cadrul conferinţei, a fost superbă, seducătoare, cumplit de exactă, dar nu foloseşte la nimic. Eseistul a făcut un adevărat elogiu presei scrise, din perspectiva scopului, a mijloacelor şi a sursei de autoritate, cu aceleaşi unităţi de măsură vituperând televiziunea drept „cea mai mare ameninţare non-politică la adresa democraţiei" şi internetul, unde „autoritatea este linkul".
Pe lângă aceste coliziuni spectaculare, conferinţa a strâns forţe din câmpul cercetării şi predării jurnalismului, practicieni şi viitori jurnalişti, într-un schimb fertil de experienţă. Participanţii au fost mulţumiţi, studenţii au fost interesaţi, presa pe fază, cât a fost prezentă, iar publicul a împărtăşit, ca întotdeauna, în măsura în care a fost informat.
Viorel NISTOR
