Premoniţia s-a confirmat. Putem contextualiza oricât această judecată, dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabil în orice situaţie. Ea spune că ori de câte ori se produce răsturnarea de valori, în virtutea căreia cei mai puţin pregătiţi îi controlează pe ceilalţi, se ajunge la catastrofă. O catastrofă fizică (distrugeri de război, înfrângere militară, ocupaţie etc.), dar poate fi doar una valorică, al cărei indicator este, totuşi, măsurabil în sărăcia de performanţe.
Nu se vede oare cu ochiul liber cât de mult depind companii şi instituţii, publice sau private, de personalitatea celor care le conduc? În fapt, după multe indicii (lipsa viziunii dezvoltării în viitor, incapacitatea de a concepe un program, performanţele mediocre, stagnarea în rutină etc.), avem în multe locuri o gravă criză de personalităţi. Aceasta este una din crizele răspândite în societatea românească de azi. Iar odată cu aplicarea anacronicei legi a educaţiei din 2011, criza de personalităţi a urcat chiar în instituţiile destinate să pregătească personalităţi, care sunt principalele universităţi din ţară. Asistăm şi aici la mediocrizarea ce face ca, de pildă, să se discute tot mai puţin despre evoluţia universităţilor autohtone şi tot mai mult despre studiile în străinătate şi eventuala revenire a absolvenţilor. Odinioară, în străinătate se făceau mai ales pregătirile la nivel de doctorat, în rest pregătirea în ţară fiind socotită suficientă. Astăzi, părinţii şi candidaţii preferă să facă totul, adică studiile de licenţă, de masterat, de doctorat în străinătate. Principalele universităţi au ajuns să se laude mai curând cu efectivul de studenţi exportaţi decât cu ceea ce pregătesc ele.
Putem discuta despre multiplele cauze ale situaţiei (erorile aplicării Declaraţiei de la Bologna în România, măsuri greşite ale ministerului în 2005-2012, slaba capacitate administrativă etc.), dar nu vom putea evita la nesfârşit să ne întrebăm: care sunt personalităţile şi ce fac ele? Este deja la îndemână observaţia că personalităţile coagulante şi şcolile ştiinţifice s-au prăbuşit la noi. Universităţile mari nici nu mai discută subiectul. Aici, spre deosebire de institutele similare din alte ţări, se exaltă publicarea ISI, în vreme ce industriile domeniilor respective s-au prăbuşit, iar personalităţile au dispărut. Programele europene au dus la echiparea fără precedent a bibliotecilor şi laboratoarelor, dar rezultatele sunt banale, necompetitive. Nu mai este vorba de a gândi instituţiile, decum de viziune şi management înţelept. Se trăieşte din raportări pompoase şi realizări triviale, descoperirea ştiinţifică şi creaţia fiind transformate tacit în chestiuni personale.
Situaţia este de aşa natură încât trebuie să ne interogăm: unde sunt personalităţile universitare? Vreau să răspund comentând patru situaţii.
Prima se referă la conceperea universităţii. La îndemână ne stau, istoriceşte, cel puţin patru modelări: universitatea drept corporaţie; drept întreprindere; drept asociaţie civică; drept instituţie autonomă destinată performanţei. Nu reiau detalierile pe care le-am făcut în alt loc (volumele University Reform Today, 2005, şi Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, 2012). Menţionez doar că universitatea concepută ca asociaţie civică, punctată cu ceva din amintirea vagă a Evului Mediu şi cu o idee oarecare din universitatea antreprenorială - viziune ce domină Legea educaţiei 2011 - duce la eşec. Acesta se poate vedea în nefuncţionalitatea senatelor (cu extrem de puţinele excepţii de rigoare), calitatea slabă a garniturilor rectorale (în care au pătruns persoane fără valoare ştiinţifică reală şi fără capacitate de organizare), care prefigurează deja precaritatea performanţelor.
A doua situaţie se referă la nevoia distincţiei dintre şef, manager şi leader. Dicţionarul explicativ al limbii române are încă de preluat această distincţie englezească, căci, deocamdată, confundă cei trei termeni. În fapt, un şef este ales sau numit, dar el nu devine, prin aceasta, manager sau leader. Spaniolii spun „să te ferească Dumnezeu de mediocrul harnic", care pretinde că este mai mult decât un simplu şef. Putem adăuga: „să te ferească Dumnezeu de cel fără merite devenit şef şi aspirant la titlul de leader". Managerul are o pregătire de specialitate ce-i permite să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge un scop. Abia leaderul este cel care poate elabora scopul, înăuntrul unei viziuni, şi poate gândi mijloacele pentru o nouă dezvoltare.
A treia situaţie se referă la ierarhia universitară. La noi, cel intrat în ierarhia universitară este socotit cvasiautomat profesor, încât este nevoie de lămuriri. Avem în universităţile principale persoane ajunse în funcţii didactice graţie conjuncturilor (părinţi, lipsa concurenţei, crearea de noi catedre şi facultati, sprijin politic etc.). Chiar în cazul hărniciei proverbiale, persoanele în cauză nu vor fi vreodată profesori, dacă termenul este luat în serios. Avem apoi, dascăli, adică persoane care îşi susţin conştiincios prelegerile şi seminariile, sunt, uneori, aleşi şefi de catedră, decani sau rectori, au şi publicaţii, dar nu concep şi nu organizează unităţi. Conceperea şi organizarea îi depăşesc. Şi avem, în sfârşit, profesori propriu-zişi - persoane cu concepţie şi capacitate de organizare, care pot lua decizii cruciale în împrejurările date şi modelează, prin realizări proprii, instituţiile. De la cei doar ajunşi, trecând prin dascăli, la profesori veritabili este o distanţă mare. Pe de altă parte, profesorii efectivi sunt puţini, prea puţini. Efectiv aceştia sunt în criză. Precum se vede uşor, universităţi din lotul principal trăiesc acum liniştit în rutină, într-o dulce stagnare. Ele trăiesc dintr-un trecut mai bun.
A patra situaţie se referă la interacţiunile internaţionale. Calibrul personalităţilor care îţi dau atenţie este măsură a propriului calibru. Mulţi universitari se complac, de pildă, să aducă în poziţia de doctor honoris cauza persoane doar de dragul ceremoniei şi al mediatizării, fără altceva. Mă mândresc cu faptul că una din experienţele bune pe care le-am condus a fost să tăiem orice tentaţii în acest sens. Efectul a fost un şir de personalităţi de mare pondere care au venit în universitatea clujeană: premianţi Nobel (Lehn, Bobel etc.), cardinali (Kasper, Ratzinger, Grocholewski, König etc.), lideri internaţionali (Tarchys, Merkel etc.), intelectuali de vârf ai lumii (Rorty, Ricoeur, Gyeremek etc.) şi cei care vor veni în curând: premiatul Nobel în literatură, Mario Varga Llosa, sau cardinalul Angelo Sodano. Din lista de personalităţi hotărâtă în 2011-2012, în Senatul universitar, se trăieşte în universitatea clujeană şi astăzi. Atunci universitatea conta. Acum doar trecutul mai înviorează un prezent anemic.
Orizonturi scurte de gândire şi acţiune dau oameni mici. Crearea de personalităţi presupune, înainte de orice, alte orizonturi: politici chibzuite pe termen lung, eforturi fecunde de cultură durabilă, asumarea de răspunderi dincolo de ziua de azi. Aceasta este una dintre „provocările" majore ale României.
