O privire cuprinzătoare asupra domeniilor economiei, aptă să facă o selecţie a acestora din perspectiva profitabilităţii şi a competitivităţii pe piaţa aflată în curs de globalizare, nu există nici în acest moment. S-a produs, în douăzeci de ani, quadruplarea PIB, dar aceasta pe seama serviciilor şi a investiţiilor externe, producţia indigenă rămânând prea redusă. Politica economică este, de fapt, una de administrare fără convulsii. Obiectivul major este acum obţinerea împrumuturilor de la FMI. Sustenabilitatea întreprinderilor şi programelor nu este tematizată. Expansiunea comerţului nu este susţinută de creşterea substanţială a producţiei proprii. Fiscalitatea nu stimulează redresarea economică, iar creditele rămân neîncurajante.
Politica economică şi politicile financiare
rămân divergente, iar politicile publice nu au bugete. Băncile sunt preocupate
de profituri pe termen scurt, fără angajări substanţiale în viitor. în
agricultură se urmăresc producţii, fără a sprijini producătorul. O
Administraţia nu a reuşit să genereze legislaţia favorabilă liberei iniţiative şi producerii de bunuri în general, cu toată activarea comunităţilor locale. Aproape fiecare lege necesită corecturi. Diletanta guvernare demisă în 2009 a reuşit performanţa de a-şi vedea cam toate legile şi ordonanţele respinse din motive juridice. Practica ordonanţelor de guvern a subminat respectabilitatea legilor. Interesul public este amputat de cârdăşii de grup. Necesara descentralizare a rămas incipientă.
Birocraţia se reproduce pe sine prin reglementări confuze, ce refuză, în fapt, subsidiaritatea. Ineficienţa administraţiei rămâne caracteristică. Infrastructura transporturilor s-a schimbat mult prea puţin. Administraţia se mişcă, la rândul ei, între extremele excesului de reglementări, ce îngrădesc iniţiativa, şi mişcarea haotică a iniţiativelor mărunte, fără să reuşească o abordare care să pună diversitatea opţiunilor pe direcţia eficienţei sociale. O astfel de abordare este împiedicată, pe de-o parte, de presiunea la asigurări de stat, pe de altă parte, de presiunea la ieşirea de sub reglementări, ambele exacerbate.
Deşi dezbaterea publică a renăscut, politica nu preia şi nu prelucrează problemele reale ale României de azi. Preocuparea de căpătuire întrece devoţiunea faţă de interesul public.
Partidele au contururi confuze şi se mişcă mai mult în jurul unor persoane decât în jurul ideilor politice. Programele sunt, de fapt, liste de dorinţe şi de promisiuni, care neavând beneficiul analizei serioase, nu duc dincolo de campanii electorale. Promisiunile se abandonează repede cu argumentul dificultăţii situaţiei. Respectarea disciplinei de partid este luată din nou ca dispensă de la competenţă şi iniţiativă proprie. Lipsesc proiectele, iar la dezbateri se merge, de fapt, cu declaraţii de intenţii.
Politica nu reuşeşte să iasă de sub presiunea intereselor egoiste ale grupurilor, pe de-o parte, şi de sub presiunea argumentelor excesiv generale ale intelectualilor ce stau pe margine, pe de altă parte, spre a prelua problemele vieţii şi a le aborda în numele intereselor publice şi în optica dezlegării lor. De aceea, politica e asumată ca activistică ordinară şi e trăită ca ceva reprobabil pentru intelectuali. Se eşuează mereu în a prelua politica drept mediu inevitabil al vieţii publice, de care depinde viaţa oamenilor şi care pretinde un management competent al situaţiilor.
Resursele culturale nu sunt generoase pentru acest management. Viaţa intelectuală, vioaie, prin diversitatea opiniilor, este, mai curând, întoarsă cu faţa spre trecutul consumat decât spre prelucrarea noilor experienţe, cu ipoteze noi. Eseul jurnalistic şi dezbaterile televizate rămân substitutul analizei situaţiei prezente. Marile opere literare şi muzicale se lasă aşteptate. Sociologia s-a redus la sondajul de opinie. Lecturile grăbite din criticii culturii moderne sunt luate drept conştiinţă teoretică a situaţiei.
Dezbaterea efectivă a propriilor probleme şi elaborarea de conceptualizări în consecinţă este firavă. Conceptualizările noi sunt apanajul câtorva personalităţi, care lucrează pe cont propriu. Abstinenţa intelectualilor molipseşte din nou. Noile generaţii se preocupă mai mult să ocupe funcţiile politice sau administrative sau să plece cu burse în străinătate decât să dea opere.
Cultura se mişcă, de asemenea, între extreme, în cazul ei extremele fiind acel oportunism atitudinal, care-i face pe mulţi să caute favorurile celor “de sus”, fără să iniţieze ceva, şi acel scepticism ce este socotit marca intelectualităţii profunde şi în virtutea căruia schimbarea este decretată eşec înainte chiar de a o întreprinde. Pragmatismul competent şi înţelept, care a scos din criză societăţi întregi în epoca postbelică, află anevoie adepţi într-un peisaj în care resursele culturale se consumă în ideologii desuete ale triumfalismului excitat de articolele bugetare şi ale mizerabilismului stimulat de năzuinţa parvenirii.
România are, evident, în continuare, nevoie de capital pentru investiţii, de încurajarea acumulărilor interne de capital, de o legislaţie suportivă pentru iniţiativa privată, de o reformă cuprinzătoare a economiei şi administraţiei, de punerea în mişcare a energiilor proprii. Insuficienţa reformelor în România, după 1989, este însă indiciul incapacităţii unor abordări. Reformele – aşa cum arată evoluţia ultimilor ani – nu sunt posibile fără a schimba managementul politic şi administrativ, încât să se iasă din gălăgioasa dispută a abordărilor sterpe încercate după 1989, spre o productivă competiţie a proiectelor de dezvoltare.
