Aristotel credea că politica este o activitate distinctă de alte activităţi sociale, la care trebuie să participe toţi cetăţenii unui stat, dar nu cu acelaşi angajament.
Altfel spus, unii membri ai cetăţii fac politică în stil moromeţian, ca o reflexie „la ceas de seară” în cluburi, cafenele sau crâşme, cu sau fără informaţiile oferite de mass – media, de obicei sentenţios şi cu o mare doză de subiectivitate care poate duce la poziţii pătimaşe. în ochii protagoniştilor acestei politici contează carisma omului politic, capacitatea lui de persuasiune, nu neapărat bazată pe argumente raţionale cât mai ales pe ştiinţa de a substanţializa emoţii, stări sufleteşti, atitudini cel mai adesea tranşante, lipsite de nuanţare.
Ataşamentul faţă de omul politic devine încredere nemărginită în aprecierile lui, cel mai adesea fruste, apropiate de spiritul lozincard şi vindicativ atât de bine ilustrat de Caragiale, dintre personajele căruia unuia îi plăcea un spirit gregar şi gol sufleteşte dar care „dădea în ciocoi”. De aici până la populismul de proastă speţă nu mai este decât un pas pe care mulţi lideri politici îl fac dezinvolt. Deşi sunt membri ai clasei politice cu care sunt solidari prin apartenenţă, ei practică această superioară detaşare duplicitară prin care “ies” din jocul politicianist pentru a-l practica cu uşurinţă.
Multă lume îşi aduce aminte de exemplul preferat de Octavian Paler pentru a ilustra o astfel de perversitate politică oferit de Pisistrate, care se autoflagelează, prezentându-se drept victima celor ce nu vor binele Cetăţii, dar, în fond, dorindu-şi o putere politică sporită pentru a putea conduce cu mână forte. Dictaturile cele mai cunoscute în istorie au debutat printr-o largă cucerire a spiritului “maselor populare”, cărora li se ofereau lozincile unui trai mai bun, al luptei cu corupţia şi cu cei străini de Cetate, care cu siguranţă nu-i voiau binele.
într-o lucrare consacrată marilor teme de reflexie ale gândirii politice, Leslie Lipson relua opinia Stagiritului privind specificul activităţii politice şi formula cerinţa calităţii actului de organizare şi conducere a unei societăţi prin oameni specializaţi în acest domeniu. Dar se naşte în mod firesc întrebarea: ce înseamnă un specialist în conducerea politică a unei ţări ?
Atâta timp cât politica vizează pe toţi membrii societăţii, le marchează destinele şi viaţa de zi cu zi, este firesc ca ei să aibă dreptul de a şti şi de a se pronunţa asupra hotărârilor din politică; cel puţin asupra direcţiilor mari de evoluţie a societăţii, în legătură cu care se formulează marile doctrine politice; ele sunt cele care propun direcţii mari de dezvoltare social- istorică, fie de stânga, fie de dreapta, fie în extremele lor, fie de centru.
Primul domeniu de profesionalizare a politicii este legat de elaborarea şi difuzarea acestor doctrine la care au aport filosofia, sociologia, morala, dreptul. De aceea, marile doctrine politice nu sunt improvizaţii care se construiesc peste noapte, ci construcţii teoretice care propun scenarii de dezvoltare a unei societăţi.
Un alt domeniu de calificare pentru politică este legat de formarea conducătorilor politici, a stilului lor de lucru, a personalităţii lor. Max Weber considera că există o vocaţie pentru politică pe care o au unii oameni, cu un set de calităţi personale care se cer apoi cultivate prin şcoală, prin învăţarea profesiilor legate de politică.
Acolo unde sistemul politic este consolidat pe paradigma democratică, unde se înţelege faptul că funcţia politică, cere – ca orice funcţie socială – oameni specializaţi pentru îndeplinirea ei – s-au născut instituţii specializate, cum este în Franţa Şcoala Naţională de Administraţie (E.N.A.), devenite furnizoare de cadre pentru gestiunea problemelor politice şi administrative.
însă există aici o doză de risc provenită din excesiva considerare a funcţiei de conducere ca o tehnică a guvernării, când cei ce adoptă hotărârile se consideră a fi şi judecătorii actelor lor, încât membrii societăţii să nu-i poată judeca. Situaţia de astăzi, de criză economică şi financiară, îşi are, ca una dintre surse, scăparea de sub controlul societăţii a unor decizii strict manageriale luate de către marile corporaţii slujite de specialişti fără orizont social – politic.
Se poate considera că politica este realizată de către toţi membrii societăţii pentru ceea ce înseamnă opţiunile fundamentale ale unei societăţi, dar ca activitate specializată trebuie angajată de oameni cu vocaţie pentru politică, dublată de o formare profesională performantă. Există numeroase opinii potrivit cărora o societate poate fi caracterizată ca fiind modernă, dezvoltată ori premodernă şi în curs de dezvoltare, după criteriile pe care le pune în lucru pentru a-şi structura clasa politică.
Dacă elitele se selectează pe baza vârstei (iuventocraţie sau gerontocraţie), a ascendenţei (în care cei ce conduc invocă autoritatea spiţei de neam, mergând de la nepotism la înrudirea cu zeul Soarelui), a rasei (generatoarea rasismului şi xenofobiei), a sexului (care face numai din bărbaţi oameni politici), a forţei, a averii, a religiei şi exclude, în numele acestor criterii, pe ceilalţi membri ai societăţii, avem de-a face cu o societate premodernă.
în epocile de tranziţie spre modernitate – scrie D. Apter – spre democraţie şi stat drept asistăm la o veritabilă bătălie pentru a impune criteriile de selecţie şi formare a clasei politice. O vorbă românească spune că apele mari şi învolburate ridică la suprafaţă şi multe gunoaie, dar starea de normalitate nu o dau inundaţiile, ci aşezarea în matcă şi treptata curăţire a apelor. Rostul politicii este dat de stăpânirea condiţiilor naturale ale vieţii omului şi de dezvoltarea unei culturi organizaţionale susţinută pe un sistem de valori profesionale şi politice.
La sfârşitul războiului al doilea mondial, când societatea românească se afla într-o perioadă de criză, profesorul nostru Nicolae Mărgineanu constata că în politică, în locul seriozităţii, al dragostei de ţară, al profesionalismului, am ajuns să creştem lichele. Retrăindu-i tristeţea încărcată de responsabilitate, putem spune că astăzi, după atâţia ani de tranziţie, nu mai putem face politică cu lichele, mitocani şi oameni cu caracter îndoielnic, că este vremea să alegem drept conducători oameni pricepuţi, legaţi de semeni, cu o logică limpede, curată şi pentru exprimarea căreia stăpânesc cel puţin corect o limbă de comunicare.
