Ea este cu atât mai necesară în planul politic, acolo unde se pun şi se rezolvă, mai bine sau mai puţin bine, mai performant sau mai risipitor, frământările legate de gospodărirea unei societăţi ca societate, de organizarea şi conducerea ei generală. în principiu, democraţia ar trebui să împletească viziunea de ansamblu asupra perspectivelor generale de evoluţie a societăţii cu preocuparea de a gestiona viaţa comunităţilor locale, păstrând azimutul pe persoana umană, pe îmbogăţirea ei sufletească şi pe sporirea bunăstării. Aşadar, democraţia este o competiţie între ofertele de soluţii, diferite de la om la om, de la un grup social la altul, care, beneficiind de instrumentele puterii, odată câştigate prin mecanisme electorale cinstite, pot propulsa o societate în întregul ei.
Lumea în care trăim a adus, printre multe alte noutăţi, proceduri noi de realizare a democraţiei, în dependenţă de complexitatea problemelor pe care le are, de multitudinea structurilor pe care le-a creat tocmai pentru a le soluţiona mai bine. Dezbaterea publică s-a amplificat datorită mijloacelor de informare de masă, iar procedeele de stocare şi difuzare a informaţiei facilitează gestiunea problemelor economico – sociale. Sincronizarea istoriei – despre care vorbea cu ani în urmă profesorul nostru Nicolae Mărgineanu – înseamnă apariţia aceloraşi preocupări şi deci eforturi de a le soluţiona cât mai bine cu mijloace asemănătoare sau chiar identice pe spaţii sociale tot mai ample. Cei ce o fac mai performant - şi, inevitabil, mai profesionist - devin repere pentru ceilalţi, care împărtăşesc noile modele de gândire şi comportament.
în dependenţă de această nouă stare a lucrurilor, în politică apar, pe lângă reajustări ale preceptelor democraţiei, o serie de boli ale politicii care se răspândesc în aceeaşi cadenţă cu noutăţile pozitive: manipularea, coruperea principiilor, spiritul tehnocratic ce nu suportă contestarea, birocraţia demobilizatoare a energiilor sociale, crearea nevoilor artificiale şi , nu în ultimul rând, clientelismul politic.
Etimologia acestui din urmă termen se construieşte de-a lungul unei istorii care îşi are jalonul în începuturile vieţii politice. Atunci, stăpânul pe o populaţie recruta un client pe care îl proteja material pentru a-i solicita anumite servicii (să-l ajute să-şi consolideze poziţia politică, să-i construiască un sprijin electoral, să mărturisească favorabil în procese). în timpul Republicii romane, demagogii se asigurau de o numeroasă clientelă pentru a fi susţinuţi în dezbaterile din Forum.
Mai târziu, mari personalităţi precum Richelieu şi Mazarin au recrutat o numeroasă clientelă pentru a fi ajutaţi în consolidarea puterii politice în mod deosebit prin înfrângerea adversarilor. Liderul puternic se asigură de serviciile unei clientele pe care o răsplăteşte moral sau material dacă ea renunţă – pe faţă ori pe ascuns - la o serie de drepturi civice sau politice. Clientelismul politic a dobândit astfel o conotaţie negativă, în primul rând pentru morala cetăţenească, apoi pentru coruperea principiului de bază al democraţiei care solicită o dezbatere de idei cinstită pentru a nu oferi cetăţenilor soluţiile false la problemele lor de viaţă.
Aş fi fost tentat să judec aspru clientelismul politic, în numele acestor repere istorice, dacă nu aş fi văzut o remarcabilă analiză a fenomenului în lumea contemporană realizată de către Ethan Scheiner în lucrarea lui despre democraţia fără competiţie, unde este cercetat fenomenul în Japonia şi comparat cu diverse sisteme politice existente astăzi. Autorul constată că în sistemele politice democratice există o tendinţă a scăderii rolului opoziţiei şi a întăririi poziţiei forţelor politice aflate la putere. Cu alte cuvinte, partidele politice sau alianţele lor, odată ajunse la putere, declanşează un mecanism de control generalizat al funcţiilor publice şi atrag astfel în rândurile lor orice om dornic de a participa la putere şi de a se bucura de privilegiile pe care aceasta le oferă.
înflorirea clientelismului se sprijină, aşadar, mai întâi pe o dorinţă general umană de a urca în ierarhia socială, iar în ţările democratice deţinerea unei funcţii publice este o cale a împlinirii acestei aspiraţii. Condiţia unei afirmări sociale autentice este însă existenţa unor reguli clare de promovare şi a unor calităţi reale ale competitorilor. Mai apoi, procesul trebuie încadrat într-o cultură civică specifică identităţii unei societăţi, aşezată pe o morală solidă, pe o etică a muncii şi pe o dorinţă de “a nu-şi fura căciula” selectându-şi non – elite, conducători pe care să-i blesteme pentru felul în care conduc.
însă ideea cea mai interesantă a lui E. Scheiner este legată de actuala organizare centralizată a autorităţilor publice, care face ca alocarea resurselor în societate să se realizeze dintr-un punct unic, superior, spre care se îndreaptă privirile tuturor. Cum să obţină un primar fonduri pentru a materializa proiectele în favoarea localităţii lui şi a cetăţenilor pe care îi reprezintă dacă nu are acces la structurile de putere superioare ? Cum să obţină un judeţ finanţarea unor proiecte care să-l racordeze la dezvoltarea generală a ţării dacă nu are legătură directă cu puterea centrală ?
Autorul crede că există o strânsă legătură între clientelism, conducere centralizată şi protecţia beneficiarilor acesteia, fapt care se regăseşte în numeroase ţări precum Italia, Franţa, Germania, pentru a le evoca pe cele mai semnificative, unde nu este vorba de simpla corupţie materială, ci de metamorfozarea democraţiei într-un cadru al împărţirii de daruri (Să ne amintim că un preşedinte al Franţei a primit o bogată colecţie de diamante, iar un altul- o frumoasă vilă în Paris, că un comisar european care a contribuit la dispariţia câtorva milioane de euro în Kosovo a prăbuşit Comisia UE condusă de J. Santer. Exemplele din spaţiul mioritic ne scapă din vedere pentru că nu pot fi probate sau invocate decât de o presă guralivă).
Scheiner constată că o putere centralizată are mari şanse să utilizeze accesul la resurse materiale şi financiare pe care le distribuie după criterii clientelare. De aceea, soluţiile lui vizează descentralizarea întregului proces politic şi creşterea rolului puterilor locale, separarea clară a politicului de administrarea unei ţări, debirocratizarea, consolidarea unei culturi civice, bazată pe respectul pentru principii.
Revitalizarea democraţiei trece nu numai prin relansarea dezbaterii publice oneste, ci şi prin primenirea morală a celor care o susţin. Dacă fără client nu există negoţ, dacă fără condus nu există conducător şi politică, este de gândit asupra fondării relaţiilor pe ideea că îşi doresc cu toţi binele reciproc. Şi totuşi, în Japonia un joc politic cu puternice impregnuri clientelare, în care opoziţia a fost slabă ani de zile, a permis creşterea economică, devenită apoi stimulent al dezvoltării politice. Să fie, oare, şi cazul României?
