Incultura te urâţeşte. în ultimul timp, se observă cu ochiul liber în oraş, la toate nivelele (mai puţin la nivelul administraţiei Primăriei), un interes crescând pentru felul cum se dezvoltă, de ani buni, Clujul în domeniul imobiliar. Personal, salut acest reviriment al societăţii civile clujene (atâta câtă există ea!) şi cred că toate acţiunile pe care aceasta le va intreprinde vor fi binevenite.
E de ajuns timp de când politicul, de data asta, dându-şi mâna cu arhitecţii au mutilat oraşul, iar dacă această pegră nu se va opri, în sfârşit, adulţii de azi riscă să fie admonestaţi de generaţia de tineri şi foarte tineri care vor locui într-un oraş plin de monstruozităţi arhitecturale, dacă le pot numi astfel.
Desigur, o transparenţă accentuată şi o selecţie neclientelară a arhitecţilor din Comisia de Urbanism ar duce, evident, la scăderea “bugetului” de campanie (sau de excursii) al partidelor care prin reprezentanţii lor conduc acum Primăria.
Dar un astfel de argument ar trebui să nu existe când este vorba de propriul oraş. Un lucru este clar: atunci când nu va mai exista nici o “derogare” acordată de Comisia de Urbanism şi când se va stabili exact care trebuie să fie, în fiecare zonă, înălţimea unei case, de la sol la streaşină, atunci se va termina cu bătaia de joc din urbanismul clujean.
Dar nu despre asta vorbeam, ci despre urâţenia unei bune părţi a arhitecţilor “de casă” ai administraţiei, aceşti “băieţi deştepţi” (şi, din ce în ce mai bogaţi!) cu gulere albe, planşetă şi “sclavi” –, (studenţi care execută cea mai mare parte a proiectelor “marilor maeştri ai arhitecturii” clujene) -, ai oraşului de pe malurile Someşului, pe zi ce trece tot mai urât, şi el. Ei sunt aşa, în primul rând fiindcă transformă (la fel ca şi o bună parte a jurnaliştilor – doar sunt ambele profesii liberale!) profesia de arhitect într-o meserie.
Lucrul acesta se materializează, de obicei, în aceea că arhitectul acceptă orice soluţie, din partea oricui, din unicul interes de a încasa bani cât mai mulţi. Iar când ai făcut asta, ca arhitect, eşti un pic mai urât. Apoi, ar fi faptul că aceşti domni despre care vorbim au pierdut orice legătură cu propria lor devenire ca arhitecţi, într-o continuă competiţie. Cunosc, la Sibiu, o familie de arhitecţi ai căror copii sunt, de asemenea, studenţi la arhitectură.
Această familie, o dată pe an îşi alege un itinerar artistic şi călătoreşte cu un “van” timp de o lună pe an, desenând şi fotografiind clădiri, pieţe, monumente şi orice ar prezenta o soluţie pentru o viitoare lucrare, sau poate doar un exerciţiu al ochiului, al minţii şi al mâinii, un exerciţiu care – aşa cum spune d-sa – este necesar ca aerul pentru un arhitect.
Cu atât mai necesar pentru generaţiile de arhitecţi români, care nu au proiectat altceva, în timpul lui Ceauşescu, decât grajduri comunale, clădiri de C.A.P.-uri sau, în cel mai bun caz, vreun bloc – “cutie de chibrituri”, în vreun cartier muncitoresc. Cei care acum se dau drept mari personalităţi, şi fără de care nu se poate face nimic într-un oraş uită un sigur lucru: nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în această nobilă profesie şi, în unele cazuri, nu ştiu nici că materialele de construcţie sunt acum altele decât acum douăzeci de ani.
Generaţiile de tineri talentaţi nu prea au acces la “caşcavalul” arhitecturii clujene, deşi sunt destui care ar putea face o bijuterie din acest oraş, aşa că despre ei vom vorbi altă dată. Am răspuns, deci, la întrebarea din titlu, doar ca simplu cetăţean, dar sunt sigur că dacă mai tinerii arhitecţi, care nu au loc pe piaţă din motive lesne de înţeles, ar avea curajul să vorbească, pur şi simplu ne-am îngrozi de cele ce le am putea auzi.
încheind, aş vrea şi eu să pun o întrebare de profan acestor domni, care au devenit arhitecţi “de meserie” şi nu “de profesie”: când aţi frunzărit ultima dată un album de artă arhitecturală, domnilor?
