De la Auschnitt şi Ghica la Gigi şi Mitică

 Din când în când, întrecerea socialistă între trepăduşi conduce la conflicte derizorii între ei, care se termină invariabil cu decapitarea dintr-o lovitură a unuia dintre ei, cu sabia mânuită sec şi sigur de fostul maestru. Din ciubucciii patetici de altădată, alde Becali sau Dragomir s-au trezit latifundiari rapaci, ale căror averi sfidează chiar şi cea mai deviantă variantă a eticii capitaliste.

Bijuterii arhitectonice ale Bucureştiului, precum casa din Aleea Alexandru 1, construită de fiii respectatului industriaş Max Auschnitt acum aproape 100 de ani, colcăie de kitsch la umbra unui crucifix de aur masiv, plantat întru mărirea blasfemică a auto-intitulatului Războinic al lu’ Mini. Prietenul său de tabinet, Mitică-de-la-Ligă, contraatacă fulgerător cu fostul sediu al Ambasadei Spaniei, cumpărat de la moştenitorul familiei Ghica cu mai bine de 3 milioane de euro, şi jubilează infantil: “Am palat mai mare şi mai frumos ca al lui Becali!”

Antrenorii şi jucătorii, actorii principali ai jocului, interpretează aceleaşi roluri de arlechini ridicoli, cu aerul că au fost treziţi dintr-un somn adânc. Dacă miroase a oareşce profit, prima strategie care le vine în minte este aceea moştenită din străbuni, mica ciupeală, ce are drept fundament istoric invocarea obsesiv-compulsivă a norocului şi destinului. După ce învaţă din fragedă pruncie arta păcălelii, aceasta devine un mod de viaţă, iar spectacolul sportiv ca esenţă a fotbalului rămâne o Fata Morgana la care se mai închină telespectatorii naivi ai Premier League. Oricât de neînsemnate ar fi, criticile la adresa nivelurilor decizionale din acest întreg eşafodaj este pedepsită drastic, ca o crimă de lezmajestate. “Lumea fotbalului” se strânge arici în jurul celui atacat şi aruncă autentice limbi de lemn încins împotriva celui dinafara “fenomenului”.

Pe cealaltă faţă a monedei, episodul Năstase este doar ultima dintr-un şir interminabil de pilde care arată asemănarea frapantă dintre cele două scene, fotbalistică şi politică. Fortăreaţa anti-atomică din Zambaccian, sprijinul agresiv primit din partea colegilor de partid, monologul de dramoletă de salon interpretat cu voce gâtuită de fostul premier, live de la tribuna Parlamentului şi virtual pe blog şi sticlă, invocarea de conspiraţii dintre cele mai imaginative prin intermediul alter-ego-urilor din umbră, toate concură la suprapunerea fără colţuri

a două subsisteme ce fac parte din acelaşi întreg. Justiţiei şi ansamblului mediatic le-au fost păstrate funcţiile infame de acareturi de faţadă, care să facă dictatura cât mai imperceptibilă şi democraţia cât mai chinuitoare.

După 18 ani, ne-am trezit din pumni în stalul placid al unui imens teatru chinezesc cu umbre pe pereţi, râzând la gaguri chiar dacă nu înţelegem nimic. Obişnuit cu siluirea de a se bucura cu prilejul fiecărui abuz, organismul social reacţionează constant şi contradictoriu. Victima votează cu călăul, spectatorul îl adulează pe trişor, absolvenţii de liceu se visează studenţi la aceleaşi universităţi transformate în abjecte SRL-uri, pacienţii întind sfios plicul, iar şi iar, unor dubioşi cu halat şi bonetă deveniţi între timp vedete

de presă, în timp ce mulţi dintre anticorpii sociali desemnaţi să contracareze molima pleacă în străinătate, fără chef să se mai întoarcă. Iar dacă acest tip de obişnuinţă e a doua natură, atunci fibra naturală primară şi enigmatică a acestui popor a fost lăsată deocamdată pradă unei istorii închise între pagini îngălbenite, sfărâmicioase, de care nu le mai pasă decât unor anticari cu ochelari demodaţi.