Nici o forță politică din România, nici un exponent al puterii nu a pus în discuție apartenența europeană (în fapt euroatlantică) a țării noastre. Nici o acțiune politică nu a denunțat această apartenență și nu a încălcat-o. Faptul că o majoritate parlamentară calificată l-a suspendat pe președinte - care, în 2009, nu a fost ales în țară, ci prin numărarea voturilor în câteva ambasade, și care a încălcat Constituția și legile, cum a spus chiar Curtea Constituțională - nu este deloc neeuropean, ci dimpotrivă, profund democratic și, deci, european. Faptul că într-o țară sau alta a Uniunii Europene se discută critic despre politici adoptate - de pildă, „austeritatea", structura bugetului 2014-2020, etc. - sau despre opțiunile unor politicieni, nu înseamnă deloc nici măcar reticență față de Europa, ci o normală exercitare a dreptului la opinie. Europenitatea nu include nicidecum vreo atitudine mistică față de anumite politici și de liderii vremelnici, ci, dimpotrivă, schimbul de argumente, inclusiv critice, în vederea soluției mai bune.
Pentru o minte relativ informată și normală, aceste gânduri sunt de la sine înțelese. Dar, în situația în care cineva caută să alarmeze cetățenii cu afirmația că politicienii pe care electoratul îi preferă duc spre Est, în vreme ce acel cineva este păzitorul apartenenței europene, nu poți să nu îți spui părerea. Să clarificăm, pe baza unor date factuale, acest caz.
Nu vreau să cad, la rândul meu, în sofismul argumentum ad hominem (și nici în straw man fallacy - eroarea ce constă în a deforma opinia cuiva pentru a o putea combate sau în a-i atribui respectivului ceea ce nu a spus și nu a făcut vreodată), de care este plină sfera publică din România. Ca sugestie (nu ca argument), nu pot să nu fac o remarcă: cei care acum îi acuză pe alții că ar submina apartenența europeană nu au închis niciun capitol de negociere cu Uniunea Europeană, deși au deținut multiple ministeriate în epocă. Opiniile lor erau, pe de altă parte, cu totul altele decât astăzi. În fapt, capitolele respective au fost închise prin negocieri ale guvernelor Isărescu și Năstase, începând cu Educația și terminând cu Justiția. Argumentul factual este acela că nimeni nu a pus de atunci sub semnul întrebării apartenența euroatlantică a României.
Nimeni - nici la Washington, nici la Bruxelles, Berlin, Paris, Londra, Budapesta - nu contrapune orientarea euroatlantică și cooperarea cu China și Rusia. Nicăieri nu se discută astăzi în termenii acestei contrapuneri. Nici un exponent al actualei guvernări românești nu a făcut-o, încât nu se poate invoca vreo luare de poziție efectivă. Problemele se pun cu totul altfel.
Pe de altă parte, trebui lămurită, totuși, întrebarea: dacă SUA, Germania, Franța, Anglia, Ungaria și multe altele își dezvoltă cooperările cu China și Rusia, nu cumva s-a schimbat lumea? În fapt, nu putem să nu ne întrebăm: nu cumva cei care, la noi clamează acea contrapunere ignoră faptul că și China și Rusia sunt mai capitaliste decât cred ei.?
Privind lucrurile sub alt aspect, este cât se poate de evident că cei de mai sus reduc apartenența euroatlantică la anumite politici, iar politicile la acțiunile unor persoane, fie ele și importante pe scena europeană. Cei care alarmează populația asupra primejdiei închipuite a slăbirii apartenenței europene nu văd aceste diferențe. În fapt, apartenența europeană este ireductibilă la anumite politici și persoane. Am arătat pe larg - în Filosofia unificării europene (1998) și recent, în The Destiny of Europe (2012) - că este vorba de diferite „etaje" ale acestei apartenențe: cea geografică, cea istorică, cea instituțională (încorporarea organizării și legislației societății deschise) și cea culturală (cultivarea unei atitudini în cunoaștere și viața practică caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism și spirit critic).
Apartenența instituțională se lasă preluată în termenii culturii, încât putem să o specificăm considerând câteva domenii cheie: știința și aplicațiile ei, comportamentul economic, capacitatea administrativă, acțiunea politică, cultura spirituală. Bunăoară, apartenența europeană înseamnă condiționarea competenței productive de o competență tehnică continuu sporită, bazată pe aplicarea științelor moderne, înseamnă comportament economic caracterizat de raționalitate economică măsurată în randament, înseamnă administrație ce trece examenul eficienței, înseamnă cultură a dreptului caracterizat de personalism, legalism și formalism (în sens de apel la formă), de generalitatea și suveranitatea legii, înseamnă cultură a libertății persoanei și înțelegerea acestei libertăți ca autonomie, înseamnă voința politică și politică de stat derivată din dezbaterea publică a problemelor de interes public, în care prevalează argumentele mai bune, înseamnă construcția persoanei ca viață privată înzestrată cu drepturi și libertăți inalienabile, înseamnă cultură a cercetării și cunoașterii sistematice prin care se schimbă mediul înconjurător natural, social, personal, iar reflecția intelectuală și chestiunile vieții umane sunt legate.
Apartenența europeană înseamnă toate acestea luate împreună. Ea se judecă în astfel de acțiuni, și nu în politici contextuale sau evaluări ale unor persoane, oricare ar fi acestea din urmă. În definitiv, evaluările trebuie luate împreună cu argumentele și contraargumentele lor.
