Pe de o parte, universalizarea unor valori (mai cu seamã a valorilor de cunoaştere, tehnologice şi politice) şi, pe de altã parte, identificarea sau autoidentificarea mai accentuatã a persoanelor, grupurilor, comunitãţilor.
Uneori convergente, alteori divergente, universalizarea şi identificarea ne-au „prins”, ca trãitori ai lumii de astãzi, în interferenţele lor complicate şi pline de tensiuni, adesea fertile, dar nu o datã inhibante. Iar disputele juridice şi politice ale timpului ne oferã probe concludente.
Cel puţin în realitãţile Europei Centrale şi Rãsãritene, mai cu seamã dupã cotitura istoricã din jurul lui 1989, de la „socialismul rãsãritean” la „societatea deschisã”, al doilea proces a prevalat. Mereu explicabilã prin istoria regiunii, resurecţia identitãţilor a dominat scena reflecţiilor pânã astãzi. Se poate spune cã în abordãrile identitãţii avem, între timp, înregistratã o adevãratã istorie factualã şi una conceptualã.
De la studiile seminale ale lui Erik H. Erikson (vezi Identität und Lebenszyklus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973), trecând prin numeroasele aplicări, teoretice şi acţionale, prin teoria identităţilor multiple a lui Samuel Huntington, prin distincţiile lui Charles Taylor şi Jürgen Habermas, la cercetările având ca obiect Europa Centrală şi Răsăriteană şi la îndrăzneaţa tentativă a lui Armin Nasehi (Differezierungsfolgen. Beiträge zur Soziologie der Moderne, Westdeutschen Verlag, Opladen, 1999) de a integra tema identităţii în teoria modernizării, s-a produs o istorie intelectuală caracteristică epocii. Am caracterizat-o în cartea mea Die kulturelle Wende. Cotitura culturală (Cluj University Press, 2005), încât nu mai stărui aici asupra ei. Acum vreau să semnalez, pe scurt, un alt fapt: deplasarea perceptibilă a scenei dezbaterilor dinspre tematizarea oarecum exclusivă a identităţii spre reconectarea apăsată a identităţii cu universalitatea.
Pentru minţile mature care au tematizat identitatea, legătura lăuntrică a identităţii cu universalitatea era, cel puţin, de la sine înţeleasă. Nu a fost, desigur, şi nu este suficient ca această legătură să fie doar subînţeleasă: o topică puternică a anilor în care am intrat este lămurirea detaliată şi – de ce nu? – relevantă pentru decizii juridice a corelaţiei identităţii şi universalităţii. în fapt, nu ne-a obligat tocmai criza de motivaţie din societăţile modernităţii târzii să gândim riguros identitatea? Nu ne determină însă chiar criza financiară şi, previzibil, criza economică ce se află în faţa noastră să conceptualizăm riguros integrarea universalistă a identităţilor?
Nu ne constrânge complexitatea societăţilor modernităţii târzii la a gândi sistematic, odată cu identitatea, corelaţiile ei inevitabile, de asemenea?
Filosofii pot da repede răspunsuri sprijinindu-se pe modelările multiple ale temei din incomensurabila istorie a disciplinei. Problema este însă decisă mai ales pe plan juridic şi politic. Astăzi avem la îndemână un indiciu puternic al schimbării abordării identităţii, spre reconectarea acesteia cu universalitatea, în poziţia noului preşedinte american. în cartea sa reprezentativă până astăzi, The Audacity of Hope: Thoughts on Reclaiming the American Dream (Vintage, New-York, 2006), Barack Obama scrie: „I reject a politics that is based solely on racial identity, gender identity, sexual orientation, or victimhood generally. I think much of what ails the inner city involves a breakdown in culture that will not be cured by money alone, and that our values and spiritual life matter at least as much as our GDP” (p.15). Preşedintele ales al S.U.A. pune, evident, problema recorelării politicilor identitare cu politici integrative, în orizont universal.
Cred că ne aflăm, în abordarea identităţii, în preajma unei dezbateri la fel de amplă şi de fructuoasă ca în primele decenii ale secolului al XX-lea. Atunci, pe fundalul destrămării imperiilor în Europa Centrală şi Răsăriteană, s-au tematizat identităţile grupale, naţionale, iar conceptele acelei dezbateri, având Viena ca centru, s-au răspândit în lume. Decenii la rând, „stânga” şi „dreapta” au trăit în bună măsură din rezultatele acelei dezbateri. între timp, acele concepte şi-au tocit eficacitatea, iar abordările generativiste (pe care le-am descris în Filosofia unificării europene, EFES, Cluj, 2005) sunt chemate să le ia locul: identităţile nu sunt „statice”, ci se formează într-un proces complicat, care abia urmează să fie detectat cu precizie.
