„Acolo unde omul intrã în atingere cu Dumnezeu, simpla vorbire nu ajunge” (p. 117) – considerã Joseph Ratzinger. în Der Geist der Liturgie. Eine Einführung el prezintã, cu suveranã stãpânire a istoriei tradiţiei iudeo-creştine, momentele poziţionãrii muzicii şi ale evoluţiei muzicii creştine, pentru a dezlega problemele actuale ale acesteia. De la preluarea Psalmilor în Biserica ce se năştea din Sinagogă, în cântecele executate în comunitate, trecând prin prelucrarea cristologică a Psalmilor, care a adus preamărirea în cântece a lui Iisus, prin combinarea cu muzica grecească a logosului, odată cu preluarea creştinismului în lumea greacă, şi producerea imnurilor gnostice, prin apărarea împotriva falselor inculturaţii, prin dezvoltarea în Bizanţ a muzicii vocale, ce avea să fie continuată în lumea slavă cu muzica pe multiple voci, şi dezvoltarea în Occident a coralei gregoriane, trecând prin autonomizarea muzicii de liturghie odată cu asigurarea de libertăţi individuale, prin ultima încercare (odată cu barocul) de a integra muzica în preamărirea lui Dumnezeu, şi prin ultimele păstrări ale muzicii în orizontul frumuseţii infinite şi al lumii drept cosmos (cu Bach şi Mozart) la problemele de astăzi (după ce Pius al X-lea a mai încercat să separe liturghia de influenţe, punând în faţă polifonia şi pe Palestrina) – aceste momente, aşadar, sunt caracterizate pătrunzător, în mişcarea lor, de Joseph Ratzinger. „Problematica” actuală a muzicii liturgice este concentrată în nevoia, resimţită deja, de „universalizare culturală” printr-o nouă inculturaţie, convergentă cu „identitatea creştinismului”.
Nevoia de nouă universalizare vine din întâlnirea creştinismului cu noi arii culturale, noneuropene, ca şi din muzica însăşi. Pe de-o parte, muzica clasică a intrat tot mai mult într-un ghetou al iniţiaţilor, pe de altă parte, s-a dezvoltat o „muzică de masă” (muzica pop, rock etc.), care nu are legătură cu mesajul creştin, ci adesea este un „contracult faţă de cultul creştin”: un „contracult” ce exaltă „banalul”, „pasiuni elementare”. în faţa acestei situaţii, muzica încărcată de gravitate a Sfântului Spirit nu are şanse. Ceea ce este de făcut acum, argumentează Joseph Ratzinger, este „o înnoire din interiorul muzicii” (p. 128), ca muzică sacră legată de logos. „împotriva dublei deplasări a muzicii moderne, pe care am indicat-o – muzica drept subiectivitate pură şi muzica drept expresie a simplei voinţe – intervine caracterul cosmic al muzicii liturgice: noi cântăm cu îngerii. Acest caracter cosmic este însă întemeiat, în cele din urmă, în raportarea la logos a întregului cult creştin. Să aruncăm încă o privire asupra prezentului.
Disoluţia subiectului, pe care o trăim astăzi simultan cu formele radicale ale subiectivismului, a dus la deconstructivism – la teoria anarhistă a artei. Toate acestea pot, probabil, să ajute la a se depăşi ascensiunea nemăsurată a subiectului şi la a se recunoaşte din nou că tocmai relaţia cu logosul, ce stă la început, salvează şi subiectul, adică persoana, şi o plasează în relaţia adevărată a comunităţii, care se întemeiază în cele din urmă în iubirea trinitară” (pp. 133-134). Joseph Ratzinger socoteşte indispensabilă asumarea de iniţiative, adică „creativitatea”, cum se spune, plecând de la reasumarea lumii aflate în diriguirea lui Dumnezeu, ce rămâne condiţie a muzicii sacre creştine.
Aceeaşi reasumare a lumii aflate în diriguirea lui Dumnezeu este şi condiţie a artei plastice creştine. între timp, trăim „nu numai o criză a artei sacrale, ci şi o criză a artei în general, într-o măsură niciodată cunoscută înainte. Criza artei este, la rândul ei, un simptom al crizei fiinţării umane (Menschseins), care a căzut, tocmai în cea mai extinsă sporire a stăpânirii materiale a lumii, într-o orbire faţă de problemele de orientare a omului ce depăşesc chestiunile materiale, ce poate fi socotită deja ca orbire a spiritului. La întrebarea cum trebuie să trăim, cum putem stăpâni moartea, dacă fiinţarea noastră umană are o direcţie şi care – la toate aceste întrebări nu mai este vreun răspuns împărtăşit în comun” (Joseph Ratzinger, Der Geist der Liturgie. Eine Einführung, p. 112).
Pentru a face clare contururile crizei, Joseph Ratzinger procedează la reconstrucţia istorică a artelor plastice în care suntem plasaţi: de la singurul loc al Vechiului Testament în care chipul lui Dumnezeu este îngăduit să se redea – cel în care se comunică revelaţia, lui Moise – începând cu scenele biblice din Sinagogi, trecând prin sărbătorile liturgice ale faptelor trecute ale lui Dumnezeu, prin tablourile Bisericii timpurii (în care „caracterul de mister, semnificaţia sacramentală depăşesc cu mult elementul didactic al împărtăşirii scenelor biblice”, p. 101), trecând, apoi, prin icoanele creştine izvorâte din rugăciune şi conducând la rugăciune, având învierea în centru, trecând, pe urmă, prin izbucnirea artei gotice, începând cu secolul al XIII-lea, când Isus Pantocrator este înlocuit în Occident cu redarea Patimilor (când „tabloul misterului este înlocuit cu tabloul meditaţiei”, iar „arta îşi află inspiraţia mai puţin în liturghie, cât în cuvioşenia populară”, pp. 108-109), de care se leagă preocuparea de redare a neobişnuitei „forţe de interiorizare” a fecioarei Maria (p. 110), trecând prin afirmarea „întregii măreţii a omului în autonomia sa”, în arta Renaşterii (p. 111), trecând apoi prin arta barocului (în care „tabloul altarului este ca o fereastră prin care lumea lui Dumnezeu vine spre noi; perdeaua temporalităţii se ridică, iar noi ne permitem să aruncăm o privire înăuntrul lumii lui Dumnezeu”, p.111), la criza contemporană a artei. Astăzi, argumentează Joseph Ratzinger, arta „nu mai păşeşte dincolo de lumea imaginilor noastre a ceea ce se prezintă simţurilor, iar inundaţia de imagini care ne înconjoară înseamnă, în acelaşi timp, sfârşitul tabloului: dincolo de ceea ce se lasă fotografiat, nu mai este nimic” (pp. 112-113).
în Der Geist der Liturgie. Eine Einführung se configurează, de asemenea, calea ieşirii din criza contemporană a artei: aceasta se află în jurul „credinţei văzătoare a Bisericii (mit dem sehenden Glauben der Kirche)” (p. 115) şi „restabilirea locului teologic al tabloului în Biserică”. Nu este posibilă o artă compatibilă cu liturghia, fără credinţă. „Arta nu poate fi <<produsă>>, cum se produc aparate tehnice, prin însărcinare. Ea este, totdeauna, un dar. Inspiraţia nu poate fi comandată, ea este primită – de altfel. O înnoire a artei în credinţă presupune, înainte de alte lucruri, noua sesizare (neues Sehens)” (p. 116). Joseph Ratzinger vede în „credinţa ce sesizează (sehenden Glauben)” izvorul noii înfloriri a artei.
