În secret, dar nu la modul conspirativ, fără a fi anunţate intenţiile, dar în condiţii de legalitate, în oraş au fost trimişi, sub diverse forme, 100 de jurnalişti în misiune de documentare. Condiţiile, într-adevăr, nu erau cele obişnuite: jurnaliştii au fost selectaţi pe bază de CV, cu toţii având experienţă în investigaţii, bărbaţi şi femei, cu vârste diferite, provenind din locuri diferite şi probând pricepere, curaj, independenţă şi rezultate. Niciunul dintre ei nu trebuia să fie localnic sau să fi avut legături anterioare sau de rudenie cu cineva din acel loc. Tot pe baza informaţiilor relevante din CV, s-a făcut o împărţire pe domenii şi pe specialităţi jurnalistice, urmând a se lucra în acest cadru în grupuri de 2-3 persoane, fără a exclude posibilitatea intersectării grupurilor. O regulă fundamentală a misiunii era aceea că echipele nu lucrau coordonat, nu ştiau unelele de altele, nu erau informaţi despre o misiune comună. De precizat că jurnaliştii nu au fost restricţionaţi în privinţa locurilor lor de muncă de bază, nu au fost forţaţi să încalce legea şi îşi desfăşurau activitatea pe baza unui contract de confidenţialitate. Durata misiunii a fost stabilită la minim un an, timp în care a fost asigurată finanţarea cheltuielilor eligibile, de la cele privind costurile jurnaliştilor, până la cumpărarea informaţiilor şi remunerarea surselor. Era categoric interzisă publicarea materialelor jurnalistice obţinute în presa locală şi nimeni nu avea voie să publice vreun articol mai degrabă de o lună de zile de la declanşarea experimentului. În modul de lucru a fost inclusă şi varianta freelancer, iar sistemul motivaţional-financiar a fost bine pus la punct. Din toate aceste cercetări s-a făcut o bază de date. E aici schiţa Experimentului Omega, din care lipsesc, motivat, nişte detalii: de ce 100, de unde 100, pe banii cui, în ce scop, cum şi-au dus jurnaliştii la îndeplinire misiunea, detalii, până la urmă, irelevante.
Căci importante sunt rezultale, ce pot fi, cel puţin, asociate acestui desant mass-media. Iată: după un an de zile, peste 75 de persoane au fost surprinse în stare de incompatibilitate (conflict de interese şi altele), în peste 100 de cazuri s-au sesizat neconcordanţe în declaraţiile de avere (de la mici neglijenţe, până la falsuri grosolane), majoritatea licitaţiile pe bani publici sunt aranjate, „dedicate" sau măsluite, circa 65% din funcţiile publice sunt ocupate prin abuz de relaţii (politice, de rudenie, trafic de influenţă, filiere ale şpăgii), s-a putut stabili un clasament al tarifelor aplicate de către medicii de top din oraş şi al costului unei funcţii numite, al „tarifului" unei autorizaţii de construire şi pentru eliberarea altor documente. În plus, 25 de persoane şi-au înaintat demisia din funcţie şi alte 35 sunt pe cale de a fi obligate să şi-o dea. După doi ani, prin acţiuni ce pot fi asociate sau exced dezvăluirile din presă, au fost condamnate şapte persoane şi alte 15 dosare se află pe rol în diferite stadii de judecată. Unui parlamentar i s-a ridicat imunitatea, fiind cercetat pentru trafic de influenţă, 12 consilieri (judeţeni şi locali) sunt incompatibli, cinci şi-au dat demisia. Alte date relevante: printre cei cercetaţi sau în vizorul justiţiei se află directori de şcoli, şefi de filiale bancare, patroni de firmă de construcţii, un şef de magazin, un jurnalist...
Aş putea să mă opresc aici şi să spun: dragi cititori, dragi jurnalişti, dragi patroni, asta e situaţia!. Staţi, cugetaţi, analizaţi, cântăriţi şi trageţi concluzille de rigoare. Fiecare pentru el.
Aş putea apoi să continui şi să explic: de unde ştiu toate astea, de ce nu s-a aflat nimic, de ce acum. Răspunsul e foarte simplu, pentru că am făcut parte din acest experiment, pentru că era o clauză de confidenţialitate pe mulţi ani, care, prin durată, amortiza efectul. Nu-i aşa?
Sau pur şi simplu să spun că experimentul e unul imaginar, că e doar o fabulaţie, însă nu lipsită de noimă. Căci dacă îmi aduc aminte bine, ceva asemănător, mutatis mutandis, au făcut, ani în urmă, un grup de jurnalişti de la un cotidian naţional printr-un proiect european, iar oraşul subiect era Constanţa. Dar astea sunt iarăşi detalii. Întrebarea e cine şi de ce ar finanţa un asemenea proiect, dealtminteri, plauzibil: un nabab să se distreze, un patron ca să epateze, un baron local ca să parvină, un politician să se răzbune, americanii ca să ne intimideze sau europenii să ne poată controla, un mare institut de sondare sau un serviciu de informaţii pentru a demonstra ceva? Nu excludem instituţii interesate în consolidarea presei şi a prestigiului ei. Problema care trebuie pusă nu e asta, cine plăteşte, ci dacă tot ce a scos experimentul la vedere e adevărat. De aici încolo, până la nabab, patron sau baron, până la americani, europeni sau noi înşine, e o decizie de management.
Articol de Viorel NISTOR
