Acestea se adaugă la demantelarea URSS, a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei şi formarea de state naţionale. Pe de alte parte, Europa ultimelor decenii - remarcă autorii prezenţi în publicaţia amintită - a deschis frontierele şi a format politici comunitare care nu erau posibile în vechiul cadru al statului-naţiune. Peste aceasta, însă, însăşi „criza financiară şi măsurile de austeritate pe care aceasta le-a adus, au generat o erupţie de naţionalism, populism şi extremism de dreapta de-a lungul Europei, de la naţionaliştii True Finns, în Finlanda, la euroscepticul UK Independence Party şi la mişcarea neo-nazistă Golden Dawn, din Grecia. De asemenea, criza a revigorat sentimentul naţionalist printre grupurile minoritare, care pot blama centrul pentru tulburările de la periferie" (p. 26). Se poate vorbi de „identităţi emergente (evolving) " ale secolului XXI şi, mai ales, de împrejurarea că „idei vechi şi noi despre statul-naţiune conduc schimbarea politică, dând o nouă formă felului în care societăţi distincte interacţionează una cu alta şi cu restul lumii" (p.26).
În mod evident, ne aflăm astăzi într-o situaţie complicată, în care tendinţele sunt contradictorii. Pe de o parte, unele probleme ale prevenirii şi evitării crizelor şi ale creşterii economice şi dezvoltării se rezolvă mai bine în cadre transnaţionale. Pe de altă parte, crizele însele erodează aceste cadre şi trimit înapoi la reasumarea statului-naţiune. Faptele existente ne împing în ambele direcţii ¯ şi cea a statului transnaţional şi cea a statului naţional. Ele oferă argumente factuale pentru ambele soluţii, încât cine rămâne la descrierea a ceea ce este, poate argumenta, desigur contradictoriu, ambele tendinţe. De aici vine şi caracterul neconcludent al dezbaterilor de astăzi şi, de fapt, încurcătura în care rămân acestea de obicei.
Cât de mare este încurcătura se observă şi în România, în care nu s-a reuşit să se tranşeze dezbaterea asupra punctului 1 al Constituţiei. Unii, crezând că sunt legitimaţi de vreo tendinţă cvasiuniversală de înglobare a naţiunilor în uniuni, asocieri, federaţii mai largi, postulează caracterul obsolet al statului-naţiune, alţii se fixează în dreptul statului-naţiune, după ce postulează caracterul inebranlabil al acestuia, invocând istoria. Viaţa politică câştigă din când în când tensiune din confruntarea acestor vederi ce nu ajung, niciuna, la un orizont de dezlegare a problemei. Primii vor să prelungească un cosmopolitism care are, în doctrine precum „sfârşitul istoriei", „internaţionalismul proletar", „satul planetar", rude mai recente, ultimii sunt nutriţi de argumentul lui Kierkegaard, după care nimeni nu evadează din existenţa sa, pe care-l aplică, fără circumstanţieri, subiectului în format mare care este naţiunea.
Observaţia mea este că şi cosmopolitismul şi naţionalismul din zilele noastre operează cu o înţelegere deterministă simplistă a naţiunii: primul pune soarta naţiunii în seama economiei, al doilea o plasează pe umerii istoriei. Ambele preiau prescurtat geneza statului naţional, care - aşa cum atestă rezistenţa în timp şi metamorfozele statului-naţiune - conţine mereu mai mult decât economie şi istorie. Teza mea este că statul naţional s-a născut şi s-a perpetuat în condiţiile unei organizări economice anumite - de pildă, economia de piaţă a întreprinzătorilor liberi - şi în condiţiile unei nevoi resimţite cultural de identificare a cetăţenilor, dar stă pe un suport mai larg decât economia şi istoria. Spus cât se poate de simplu, statul naţional stă, de asemenea, pe o cultură a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei. Îmi amintesc, din acest punct de vedere, eleganta argumentare furnizată de Pierre Manent, în La Raison des nations. Réflexions sur la démocratie en Europe (Gallimard, Paris, 2006), care merită evocată.
Pierre Manent observă o destrămare, detectează consecinţele ei şi indică o legătură necesară. El observă că în democraţiile ce dau tonul în lumea de astăzi s-a destrămat legătura lăuntrică ce unea exercitarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, pe de-o parte, şi dezbaterea publică asupra problemelor de interes public. Ambele versiuni ale democraţiei de astăzi - „imperială" şi „a agenţiei"¯„sunt preocupate să extindă mereu mai mult aria democraţiei pure, a unei democraţii fără popor, adică a unei guvernanţe democratice foarte respectuoasă în ceea ce priveşte drepturile omului, dar detaşată de orice deliberare colectivă. Versiunea europeană a imperiului democratic se distinge prin radicalitatea cu care ea detaşează democraţia de orice popor real şi construieşte un kratos fără demos" (p. 16). Cele două versiuni ne promit de fapt „o lume în care nicio diferenţă colectivă nu va mai fi semnificativă" (p. 16). Ambele înlocuiesc „guvernarea" cu „guvernanţa" - o substituire încărcată de consecinţe ce abia încep să fie sesizate. „Îmbrăţişând <<valorile>> democratice, noi am uitat sensul democraţiei, sensul politic al acesteia, care este guvernarea (government) de sine. Timpul a revenit la despotismul luminat, designare exactă pentru suma de agenţii, administraţii, curţi ale justiţiei şi comisii care în dezordine, dar cu spirit unanim, ne dau tot mai meticulos regula" (p. 58-59). Iar atunci când se imaginează viitorul, acesta este preluat în definiţiile trecutului (p. 20). Peste toate, odată cu subminarea statului-naţiune, se schimbă profund statutul cetăţeanului. „Articularea statului suveran şi guvernării reprezentative în cadrul unui popor constituit în naţiune a fost substituită de un stat care înţelege să garanteze, în măsura cea mai completă posibil, << drepturile umane>> ale societarilor" (p.35).
Autorul lucrării La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe afirmă, pe bună dreptate, că, odată cu declinul statului-naţiune, chiar liantul societăţii umane, care face posibilă cetăţenia şi democraţia, se subţiază. Statul naţiune nu este doar un epifenomen al economiei sau o apariţie istorică la un moment dat, ci, mai presus de toate, comunitate de care se leagă lăuntric soarta democraţiei. „Ceea ce se poate spune, în orice caz, este că cetatea (la cité) şi statul-naţiune sunt două forme politice care au fost singurele capabile de a realiza, cel puţin în faza lor democratică unitatea intimă dintre civilizaţie şi libertate" (p.46). În rest, s-au realizat uneori şi se realizează mari unităţi de civilizaţie, dar lăsând în umbră libertatea. Statul-naţiune rămâne, pentru societatea modernă, forma politică în care democraţia înţeleasă la propriu, ca demos şi kratos, unite, este posibilă.
Se poate adăuga ceva la acest argument puternic formulat de Pierre Manent: nu numai că teoriile democraţiei, cu care noi şi astăzi operăm şi ale căror idealizări le afirmăm, uneori contrafactual, şi le luăm ca justificări, au fost, toate, elaborate pe cadrul statului-naţiune, dar nici nu avem încă o teorie a democraţiei pentru un cadru transnaţional. Un astfel de cadru este încă abia o provocare pentru democraţie. Bunăoară, Uniunea Europeană, născută dintr-un proiect democratic de mare anvergură, este acum determinată la o evoluţie spre democraţie în cadru transnaţional. În prealabil, ea are de rezolvat cel puţin principial acele probleme, efectiv trăite de oameni, ce exced cadrul statului-naţiune, ţinând seama de împrejurarea că, departe de a fi obsolet, statul-naţiune rămâne singura formă în care se mai realizează astăzi democraţia.
La acest argument în favoarea actualităţii statului-naţiune, la distanţă de cosmopolitism şi naţionalism, deopotrivă, se poate adăuga un argument factual nu mai puţin solid. Practica marilor democraţii de astăzi - SUA, Germania, Franţa, Anglia - atestă ea însăşi că rezolvarea de probleme, chiar cele ale crizei începută în 2008, presupune asumarea de sine a naţiunilor respective, prin politici adecvate ale statului. ?i din acest punct de vedere este limpede că nu s-a ajuns nicidecum în pragul disoluţiei statului-naţiune.
