A centrului istoric al unui oraş, el însuşi încărcat de o istorie respectabilă. Şi care, după cum putem constata în această vară a anului de graţie 2008, după trei mandate (12 ani!) la Primărie, ale unui personaj sinistru, care pretindea că are un imens respect faţă de istoria urbei şi unul abia încheiat al d-lui Emil Boc, se transformă încet-încet într-un soi de oraş cu vădite accente de lumpenizare.
Priveliştea despre care vă vorbesc nu e ceva deosebit. Ea se înscrie în categoria “altceva”, mai ales fiindcă, având ocazia să stai pe un scaun, comod, şi să priveşti piaţa dintr-un loc în care, de obicei, treceai fără să te opreşti, te face să observi amănunte peste care privirea ta grăbită, de om în mers, le-a înregistrat doar ca imagini mişcate, întotdeauna aceleaşi, asemeni unor oameni care te plictisesc întotdeauna şi pe care nu-i poţi ocoli. 7
Mai întâi, în timp ce eşti preocupat să pui zahărul brun în cafea şi să aprinzi un “Partagas”, privirea ţi se ciocneşte contondent de schela cu care este bandajat extraordinarul grup statuar care îl înfăţişează pe Matei Corvin, lucrare a sculptorului Ianos Fadrusz, dezvelită în 1902 în ceea ce era pe atunci “Piaţa centrală” a oraşului.
Mai apoi, odată cu prima gură de cafea, nu-ţi mai vine să citeşti ziare; în loc să te bucuri de măreţia grupului statuar profilat pe griul sobru al Catedralei, privirea ţi se “agaţă” de imaginea de un mizerabil kitsch a două grupuri a câte trei ţevi de metal vopsite în roşu-galben-albastru (sinistră amintire a vremurilor unui primar căruia dacă trebuie să-i pronunţi numele, atunci trebuie imediat să te “protejezi” cu un Emetiral!), la capătul cărora flutură inutil drapelul ţării.
Nişte ţevi inutile încadrându-l pe bravul rege Matei Corvin, în faţa căruia Pavel Chinezu, comitele de Timiş, Blasiu Magyar, conducătorul mercenarilor lui Mathias Rex, cunoscută sub numele de “armata neagră”, Ştefan Szapolyai, palatinul, viceregele de atunci al Ungariei, şi Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, par a se uita, şi ei, a pagubă la mersul istoriei prostiei clujene.
Steagurile se potrivesc cu tot arealul desprins parcă din secolul XV, întocmai ca nuca în perete, ori ca terasele de pe strada Eroilor, cu ideea de linişte şi relaxare. Şi atunci te întrebi, ca orice turist care (mai) vine în Cluj, ce rol a avut această imbecilă măsură de întărire a faptului că mijlocul Clujului nu se află altundeva decât în România?
Sau, poate, fostul edil pe care îl iei la pachet cu Emetiralul, tocmai la asta s-a gândit, adică la momentul când –spre exemplu -, la coborârea din autocar a vreunui grup de elveţieni, aceştia să nu creadă cumva că se află tot în ţara cantoanelor şi cu ajutorul ţevilor cu capete tricolore să reuşească să identifice ţara în care se află!
Deşi locuim în acest oraş minunat, de cele mai multe ori măcinaţi de treburile zilnice, în goana de fiecare zi, nu mai avem timpul şi liniştea necesară – asemeni turiştilor -, de a ne bucura privirea cu imagini frumoase, dar nici de a reacţiona (de obicei, doar prin piloerecţie!) la ciudatele şi uneori ridicolele “amprente” lăsate de aculturalii “stăpâni” vremelnici ai oraşului.
Aşa se face că piaţa despre care vorbesc începe să nu mai aibă deloc farmecul ei de altă dată, că Bulevardul Eroilor se va transforma în câţiva ani într-o uriaşă bodegă, iar statuia de un îngrozitor kitsch a lui Avram Iancu nu va mai fi văzută decât de turiştii care vor fi cel puţin sideraţi cum de locuitorii oraşului nu au cerut Primăriei să construiască în jurul acesteia un vomitoriu. Că tot face parte din cultura romană, despre care ne place atât de mult să facem tapaj...
