Despre “trecutul care nu vrea să treacă”

Raportarea la trecutul colectiv şi confruntarea cu un trecut personal şi apropriat sunt teme acute ale unor dezbateri publice din teritoriul istoriografiei, dar şi al eticii.

Formularea din titlu reproduce generic celebre dispute pe această temă a unui trecut opresiv (nazism şi comunism), purtate în ultimii ani de E. Nolte, F. Furet, P. Ricoeur, J. Habermas, H. Russo.
Prezentul nostru românesc trăieşte, într-o bună măsură, sfâşiat de raportarea şi confruntarea cu trecutul comunist, un "trecut care nu trece" sau care "nu vrea să treacă". Nu trebuie însă neglijat faptul că, la antipodul unor astfel de frământări faţă de un trecut de care ne desparte moartea sacrificială a tinerilor din decembrie 1989, societatea românească, în majoritatea ei, s-a aşezat comod şi confortabil într-un pact inadmisibil cu trecutul recent.

Cunoaşterea trecutului comunist ca o condiţie primordială a tranzitivităţii sale trebuie să fie dublată de atitudini corective şi reparatorii faţă de o perioadă în care a fost abuzată conştiinţa istorică românească, identitatea colectivă şi tradiţia democratică în ediţie românească. Cunoaşterea trecutului şi restaurarea adevărului despre acest trecut, reparaţiile legislative şi de ordin moral fac obiectul unui proces nejuridicializat al comunismului. Mai exact, dintr-o perspectivă nerevanşardă şi fără a aduce "istoria în pretoriu", după formularea unui cunoscut istoric al timpului prezent, Fr. Bédarida, se pot parcurge paşii ieşirii dintr-un "trecut care nu vrea să treacă". Orice instituţionalizare a unui asemenea demers privind procesul comunismului ar produce în mare parte efecte contrare celor dorite. De exemplu, "comisionarea" reconstituirii şi analizei crimelor comunismului, chiar la nivel înalt-prezidenţial, nu a avut efecte în ceea ce priveşte aşa-numitul proces al comunismului şi cu atât mai puţin asupra dificilei ieşiri dintr-un "trecut care nu vrea să treacă" sau asupra confruntării personale şi colective de neocolit cu un asemenea trecut.
Există însă o aşezare concupiscentă într-o retorică pe de-a-ntregul sterilă privind condamnarea comunismului sau amplasarea lui la nivelul unei "vigilenţe revoluţionare" frivole şi electorialiste. Se iţesc anticomunişti şi antisecurişti de circumstanţă (unii dintre ei descendenţi din importante familii nomenclaturiste sau beneficiari, rentieri şi privilegiaţi ai regimului comunist) care au adoptat cu bună ştiinţă şi voinţă atitudini tolerante sau relativizante faţă de opresiunea comunistă, atitudini foarte prezente şi majoritare în primul deceniu de după 1989. Au avut abilitatea, dar şi laşitatea de a-şi gestiona identităţi multiple, tranzacţionabile de iliescieni şi cederişti, băsescieni astăzi şi "electric"oportunişti mâine.
Consider că poate exista o condamnare a comunismului mai benignă, dar mai eficientă, cu aplicaţii şi atitudini cotidiene, înseriate şi convergente.

Provocările cotidiene ale recuzării sau anulării unui "trecut care nu vrea să treacă" fac parte din această condamnare eficientă şi multiplă a comunismului. Ieşirea din trecut şi din comunism poate fi substanţa unui exerciţiu cotidian care angajează confruntări, dar mai ales atitudini.

În cursul anului 2010, printr-o adresă trimisă conducerii Universităţii Babeş-Bolyai, am solicitat să se facă demersurile necesare pentru recuperarea arhivei ştiinţifice, şi nu administrative a fostului Institut de Istorie Naţională Ferdinand I din Cluj din anii 1920-1948, arhivă cu valoare istoriografică ce conţine fondurile ştiinţifice personale ale academicienilor Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir. Aceste fonduri îşi au locul legitim în cadrul Colecţiilor Speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga, acolo unde sunt depuse arhivele personale ale marilor profesori ai universităţii clujene: L. Blaga, Th. Naum, E. Speranţia, A. Ionaşcu, O. Ghibu, Fr. Pall, S. Jako, I. Muşlea etc.

Cei trei mari istorici, academicieni, Al. Lapedatu, S. Dragomir, I. Lupaş şi-au traversat biografia în "zeghe" după 1948, când au fost scoşi din Academie, expulzaţi din Institutul de Istorie Naţională, pe care l-au întemeiat şi l-au onorat cu opera lor şi care apoi a fost reorganizat după model sovietic, în anii represivi ai comunizării ţării. Cei trei au cunoscut închisorile comuniste cu regim de exterminare, iar Al. Lapedatu a murit în detenţie. Restituirea lor "arhivistică" în spaţiul de onoare memorială şi documentară reprezentat de Colecţiile Speciale ale BCU reprezintă, deopotrivă, un act reparator şi de neutralizare a consecinţelor "marii istorii" asupra acestor destine exemplare cu atât mai mult cu cât arhiva actualului institut nu a fost organizată, gestionată şi conservată în conformitate cu "legislaţia în vigoare". Acest act reparator face ca "trecutul să treacă".
Adresa pe care am adresat-o cunducerii UBB a atras reacţia "impetuosului" N. Edroiu, director al Institutului de Istorie G. Bariţiu. A apăra şi a te pune în slujba instituţiei pe care o conduci ţine de un elementar exerciţiu managerial. Ceea ce rămân de neînţeles sunt, însă, reflexele şi atitudinile sedimentate în aluviunile şi planctonul sovieto-comunist şi care sunt reactivate în impulsuri cotidiene, expresie a unui "trecut care nu a trecut" încă.

Astfel, pornind de la realitatea evidentă şi trăită a unui regim ilegitim, precum cel comunist, în toate articulaţiile şi legiferările sale, a apăra un abuz şi o ilegitimitate, având prezumţia de cunoaştere a trecutului recent de către un director-istoric, este cu atât mai impenitent şi mai "curioznic". Mai exact, prezumţiosul director al Institutului de Istorie califică adresa mai sus menţionată "în afara realităţii şi legislaţiei în vigoare". Este un fel de a "spune" circumstanţial şi deopotrivă precar. Realitatea în acest caz este o realitate a unui trecut siluit şi abuzat de puterea comunistă, iar "legislaţia în vigoare" nu poate substitui decât într-o mică măsură sau în lipsa bunei-credinţe legitimitatea, adevărul şi dreptatea. Cred că această evidenţă este greu de înţeles pentru cineva încremenit în formalism şi în siajul unei ilegitimităţi şi al unei politici comuniste apuse, antidemocratice şi antiromâneşti. Este de ştiut faptul că legitimitatea nu se regăseşte de foarte multe ori în legalitate. Este suficient, pentru evaluarea consecinţelor unei astfel de politici şi ilegitimităţi, să ne reactivăm în memoria vizuală fotografiile corifeilor Institutului de Istorie Naţională al Universităţii Ferdinand I, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir, fotografii care îi reprezintă în zeghea închisorilor comuniste, cu figuri estropiate, chinuite de bătăi, tortură şi înfometare. Regimul comunist a aruncat în închisori elita politică şi intelectuală românească, pe aceia care, după cunoscuta expresie a lui Ioan Lupaş, "au scris şi au făcut istoria". Ei au fost substituiţi în mare parte de noua elită nomenclaturistă triumfalistă, impostoare şi care-şi consuma toate umorile şi spiritul revanşard al luptei de clasă.

Includerea arhivei cu valoare istoriografică a Institutului de Istorie Naţională în patrimoniul unui instituţii universitare (Colecţiile Speciale ale BCU), acolo unde se află documente din arhiva personală şi ştiinţifică a unei ample galerii de profesori iluştri ai şcolii clujene menţionaţi mai sus, ar presupune o reîntoarcere la continuitatea şi la legăturile organice cu patrimoniul ştiinţific şi de prestigiu al universităţii din capitala Ardealului, paralel cu regăsirea conştiinţei istorice secţionată de comunism.
Cu aceeaşi impetuozitate şi vigilenţă revoluţionară şi corecţională, plasate la liziera denunţului, al pârei şi şo-pâr(l)ei, respectivul director somează BCU să "predea de urgenţă" propria arhivă Arhivelor Naţionale, conform legislaţiei în vigoare. Înveşmântat într-un legalism sforăitor şi ultravigilent, denunţul respectiv face obiectul unui "trecut care nu trece", cenzurant şi peste tot "băgător de seamă". În egală măsură, astfel de atitudini nu fac casă bună cu o cunoaştere la nivel academic a trecutului prin lectura lui legitimă, adevărată şi dreaptă. Excesul legalist, conturat de absolutizarea unor "hotărâri de guvern" din anul 1948, din perioada de sovietizare şi comunizare a ţării, nu este compatibil cu atitudinile academice şi cu prestigiul moral şi ştiinţific caracteristic membrilor Academiei. Academia Română de astăzi, nu atât prin legalismul construit artificial, cât mai ales prin prestaţiile ştiinţifice de valoare ale membrilor ei, face şi reproduce prestigiul ştiinţei româneşti dintotdeauna. În contrast cu personificarea ultralegalistă a sus-numitului director se poziţionează, la nivelul excelenţei academice şi ştiinţifice şi al continuităţii înalte a cercetării şi profesoratului universitar, academicieni clujeni de azi, profesori ai UBB recunoscuţi unanim, precum Ionel Haiduc, Emil Burzo, Camil Mureşan, Ioan Aurel Pop, Octavian Popescu, savanţi şi creatori de şcoală, emblematici şi reprezentativi, repere inconturnabile ale universităţii clujene. Ei sunt adevăraţii continuatori şi succesori ai lui Ioan Lupaş, Al. Lapedatu, Silviu Dragomir, Gh. Spacu, A. Maior, E. Racoviţă etc. Personalităţile de azi ale vieţii academice şi universitare clujene au concentrat în propria biografie ştiinţifică pe cercetător şi magistru, după cum au reconectat trecutul la prezentul academic. Ei reprezintă deopotrivă filtrele tranzitivităţii unui "trecut care nu vrea să treacă".

"Acurateţea" ortografică pe care respectivul director o etalează în apărarea şi argumentarea replicii sale atunci când descoperă "formulările agramate şi imprecise" din adresa Direcţiunii BCU ţine de acelaşi complex formalisto-legalist al demersului său. Chiar dacă respectiva formulare excede, discutabil, stricteţea ortografică, ea ţine de contextul semantic şi mai puţin ortografic al unui aşa-numit raport apozitiv şi aliterativ, cu rolul de a degaja un fapt de ordinul evidenţei, incontestabil, şi anume că, BCU este îndreptăţită să deţină documentele de arhivă solicitate. În proximitatea unei asemenea discuţii ortografice există în literatura şi eseistica românească de după 1989, în zona literaturii "de sertar", precum cea a lui I. D. Sârbu, descrieri şi analize care vorbesc despre extensiile regimului totalitar, ultranomic, în aşa-numitele "Direcţii ortografice" (ortografia politică şi ideologică) ale raioanelor şi ale partidului comunist.
Excesivitatea "ortografică" şi legalistă a respectivului director eşuează însă în câteva derapaje impardonabile. Mai întâi sunt câteva derapaje ce ţin de ordinul falsului. Astfel, "rămâne regretabilă" pentru un istoric academician şi director care, în manieră cotidiană, face caz de acribie, rigoare, exactitate, susţinerea falsului în ceea ce priveşte H.G. nr. 3/24.01.2001, care nu se referă sub nici o formă la drepturile succesorale ale Institutului de Istorie G. Bariţiu, ci se referă la cu totul altceva, şi anume, la o investiţie aprobată de guvern pentru repararea unui edificiu din Rm. Vâlcea, destinat să-i adăpostească pe sinistraţii din Ocnele Mari.

Al doilea derapaj este de tipul confuziei pe care respectivul reclamant o face între Fondul Arhivistic Naţional al României şi Arhivele Naţionale ale României. Mai exact, F.A.N. cuprinde tipuri de documente de valoare naţională care pot fi deţinute conform legii de o varietate de "creatori şi deţinători de arhivă", iar Arhivele Naţionale reprezintă instituţia eminentă de "administrare, supraveghere şi protecţie" a fondului arhivistic conform Legii nr. 16/1996. În datele unei asemenea confuzii se situează denunţul "vindicativ-patriotic" de predare a arhivei BCU către Arhivele Naţionale. În sensul celor prevăzute de art. 4 a Legii nr. 16/1996, există deţinători şi creatori de arhive care fac parte din F.A.N. şi care, prin urmare, deţin documente din F.A.N.

Al treilea tip de derapaj este cel care aparţine omisiunii voite. Astfel, din cuprinsul art. 14 al Legii nr. 16/1996 se omite menţionarea dreptului celorlalţi creatori şi deţinători de arhivă în favoarea excepţiilor reprezentate de "institutele din sistemul Academiei". Tot astfel dă o interpretare la "cheutoare" a articolului 1 şi 2 din Legea nr. 16/1996 privind o potenţială restrângere a dreptului instituţiilor ştiinţifice şi culturale de a deţine arhive personale, particulare, în funcţie de criteriul sau clasarea acestora, ca făcând parte din F.A.N.

Un ultim şi surprinzător derapaj al demersului "vindicativ-patriotic" al directorului Institutului de Istorie G. Bariţiu este cel care evidenţiază în mod clar un autodenunţ privind nerespectarea de către acest Institut a Legii nr. 16/1996. Astfel, într-un mod surprinzător, în lucrarea intitulată "Activitatea ştiinţifică a Institutului de Istorie G. Bariţiu din Cluj-Napoca" (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2011, p. 172) se recunoaşte că timp de peste 60 de ani arhiva Institutului de Istorie Naţională a fost lăsată de izbelişte, neordonată în unităţi arhivistice, neinventariată, aruncată şi păstrată în spaţii insalubre, aflată chiar şi azi într-o dezordine specifică unei administrări dezastruoase. Acest aspect este recunoscut indirect prin întocmirea unui "plan de măsuri" artificial, tardiv, ce transmite în plan secundar o indolenţă şi o lipsă de responsabilitate cronicizate. Acest autodenunţ este redactat cu o acribie şi rigoare specifice directorului N. Edroiu, care ar putea fi folosite pentru o cauză mai bună.

Se pot lectura din "planul de măsuri" cinci aberaţii (în DEX aberaţia este definită drept denaturare, deformare, rătăcire) care măsoară distanţa dintre vorbe şi fapte în cazul unui personaj care se doreşte exponentul corectitudinii şi legalităţii. O primă aberaţie este aberaţia de întârziere, prin care se recunoaşte, în cuprinsul acestui plan de măsuri, că "trebuie definitivat inventarul de arhivă şi că pe baza nomenclatorului de arhivă (...) documentele intrate şi cele ieşite se grupează anual în unităţi arhivistice". Recte, încălcarea art. 7 din Legea nr. 16/1996.

A doua aberaţie este aberaţia de formalism: "În şedinţa Consiliului Ştiinţific a fost desemnată comisia de selecţionare ... sub coordonarea Comisiei de Selecţionare a Documentelor, ce funcţionează potrivit legii în cadrul serviciului judeţului Cluj al Arvhivelor Naţionale (...) componenţa comisiei s-a stabilit conform legii prin decizia Directorului Institutului G. Bariţiu ...". Recte, încălcarea art. 11 din Legea nr. 16/1996.
A treia aberaţie este aberaţia de stahanovism sau aberaţia stilului smuls: "Arhiva institutului nostru după 90 de ani s-a mutat într-un local nou ...fiind scoasă, smulsă din beciul impropriu în care zăcu ani buni; urmează ca fondurile să fie ordonate, numerotate şi inventariate pentru a fi depusă în dulapurile metalice ce i-au fost destinate, aşezate acestea în încăperea adecvată. Va putea astfel să fie păstrată şi cercetată...". Recte, încălcarea art. 12 din Legea nr. 16/1996.

A patra aberaţie este aberaţia de coincidenţă: "Arhivele sectoarelor şi colectivelor din institut conţin material preponderent ştiinţific, urmează şi ele să fie inventariate şi înregistrate pentru a exista o evidenţă clară şi aici. Utilitatea acestora (...) a fost odată mai mult vizibilă cu prilejul comunicărilor Simpozionului de faţă". Recte, încălcarea art. 7 şi 8 din Legea nr. 16/1996.
Cea de-a cincea este aberaţia de culanţă şi politeţe: "ordine trebuie pusă şi în privinţa donaţiilor făcute Institutului pentru a nu înşela buna-credinţă a donatorilor". Recte, încălcarea art. 7 şi 8 din Legea nr. 16/1996.

Acest probatoriu de mare exactitate se întoarce împotriva reclamantului (spre a fi în tonalitatea directorului N. Edroiu), ca un veritabil autodenunţ ce ilustrează încălcări ale legii ce pot fi sancţionate conform art. 29 al Legii nr. 16/1996.

Ilegitimitatea şi denaturarea adevărului ascunse în legalismul acoperitor al regimului comunist şi al prelungirilor lui post-comuniste, denunţul ascuns în vigilenţa "vindicativ-patriotică" fac imposibilă ieşirea dintr-un "trecut care nu vrea să treacă". Deocamdată atât.

Doru Radosav