Despre umorul Clujului, cu tristeţe

Poate că nu ar fi deplasat ca în manualele de antropologie culturală care tratează Ardealul să fie introdusă şi esenţa dreptului la proprietate, exprimat printr-un vechi banc.

“Ca să ajungă la tren în Huedin să meargă la Cluj, Ion dintr-un sat de munte porneşte pe la miezul nopţii, pe jos, să ajungă dimineaţa în gară. Prin noapte şi prin ploaie, ajunge dimineaţa în gară, însă trenul tocmai se pierdea în zare, spre Cluj. Iar Ion îşi zice: No, vezi ce-nsamnă să n-ai lucru’ tău!”. Era suficient ca Ion Iliescu să fi ştiut măcar acest banc şi poate se oprea când a debitat, nostalgic, că proprietatea e un moft. Mai ales prin zona aceasta.

 

Acel generic ardelean hâtru şi molcom, ba chiar zeflemisit, în folclorul sudist, că ar fi mai încet la gând şi vorbă, a devenit, cel puţin în spaţiul public, o pasăre rară. Foarte rară. Spaţiul public clujean, dominant politic, a reuşit estomparea umorului. Desigur, a căuta toate cauzele pentru care nu se mai poate râde sănătos, în agora, să îţi înconjuri burta cu mâinile pentru aţi susţine hohotele, ar fi un demers ce poate transcede, ca spaţiu şi analiză, îngustele observaţii din acest text.

 

 Sociologii ar pune, cel mai probabil, pe seama tranziţiei, a greutăţilor, a nesiguranţei, ba chiar şi pe seama “cunoscutei seriozităţi transilvane” această decădere a umorului.

 

Chiar dintru începutul plăpândei ca dimensiuni, dar foarte “grele” opere “Minima moralia”, Andrei Pleşu, unul dintre cei care nu a încetat să fie un desăvârşit într-ale umorului, în îngăduitoarea constatarea a unor absurdităţi ce trec drept lucruri fireşti, trasa, acum 20 de ani, o distincţie a judecăţii pe care, sub nici o formă, nu suntem dispuşi a o accepta.

 

 “Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să-şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască, în unanimitate ivire, măcar o calitate: ţinuta morală”.

 

Acum 20 de ani se râdea altfel pentru că exista un altfel de absurd: comunismul. Ţinuta morală avea, cu siguranţă, şi dimensiunea generoasă de împotrivire, cel mai adesea prin umor, la o realitate care părea firească extrem de puţinora. Umorul, după 1989, a fost înlocuit, ca formă de manifestare în agora, cu altceva. Cu barda şi surata ei mai mare, ghilotina. Deja se putea rosti public că un cutare este moralmente precar, că e corupt, necistit, discutabil din punct de vedere etic. Ce calitate aveam a o spune e altă întrebare.

 

 Acuzele vocale, încruntarea “analiştilor”, răspunsul la orice acuză “dărâmătoare” a eticului au primat din 1989 încoace. Cert este că degradarea umorului poate avea două pricini şi de altă specie. în România, cu extrem de rare excepţii, oamenii politici ce s-au perindat nu sunt înzestraţi, ei, ca oameni, cu simţului umorului ori şi-au găsit “tăria” să şi-l estompeze. Ajunşi “acolo”, sunt apăsaţi de povara ţării, mimează - vorba unuia dintre puţinii hâtrii rămaşi, la care vom reveni - “maximul interes pentru muncă”, marile probleme globale anulează orice exprimare ce sare din ramele noului limbaj de lemn.

 

Nici măcar de înjurat apăsat, şi nu superficial, nu mai ştim. înjurăm tehnic, pentru că acolo se cere o înjurătură. Apoi, deseori, ca şi consecinţă, nu mai ştim să minizăm, să ridiculizăm prostia, rudimentarul. Le băgăm în seamă şi creăm adevărate mecanisme algoritmice pentru a răspunde prostiei, rudimentarului. “Cînd eşti prost dispus devii, brusc, «obiectiv». Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor «adevărată», adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stârnit de propria ta penumbră”, remarca, admirabil, acelaşi Pleşu.

 

La Cluj, ceea ce făcea Funar nu se chema umor, chiar dacă din afara Clujului se putea râde. Amici din Bucureşti erau de-a dreptul entuziaşti când fostul primar punea oase pe masa consilierilor ori vopsea până şi coşurile de gunoi în roşu-galben-albastru.

 

 Acum, cu detaşare, acel grotesc al unor acţiuni ale lui Funar pot stârni şi în Cluj hohote de râs. Cei care au venit după el, deşi aclamau normalitatea, normalitatea lor, suferă crunt de lipsă de umor. Umorul a devenit contraproductiv la adunat voturi. Doar că nu mai există replici ce să rămână, să fie povestite la o bere. Iar cele care sunt sunt în mare parte involuntare.

 

 Distanţa între agoră şi aleşi creşte astfel. Unul dintre ultimii mari hâtri ai Clujului politic, Ioan Rus, nu spunea, în public, despre unul că e prost. Spunea că “feciorul şi-o uitat dimineaţa mintea pe noptieră”. Este o zicere de care s-a râs bine, însă foarte puţin.