Diavolul nu se îmbracă de la second

Nici una, nici două însă, colega cu care eram a plonjat ca un bodyguard în faţa glonţului, în efortul de a-mi stopa elanul distructiv şi de a mă proteja de o imprudenţă gravă. Nu, nu era o bombă. Dar era o capcană! Era un magazin second-hand! Cu haine "de firmă", dar second. Iar second-ul e nepermis. Dăunează grav imaginii.

Vintage, însă, e trendy. De la Gossip Girl, unde personajele principale, bogate şi celebre, licitează genţi vintage online, la protipendada bucureşteană, toată lumea bună cumpără vintage. E în tendinţe, e de bon ton, e posh. Un semn de rafinament. La deja celebrul târguţ vintage organizat la Muzeul de Artă cu ocazia TIFF, o tânără artistă îmi povestea o scenă de la un alt asemenea eveniment, la care participase la Bucureşti, unde una dintre protagonistele vieţii mondene autohtone, căreia i se atrăsese atenţia de către vânzătoare asupra faptului că geanta pe care dorea să o cumpere avea o zonă puţin deteriorată, a replicat cu un aer cunoscător, uşor condescendent: "O, draga mea, dar să vezi ce se cumpără la târgurile vintage
din Paris! Cu cât e mai ponosită, cu atât e mai valoroasă."

Mentalitate pe care am recunoscut-o imediat pentru că o întâlnesc frecvent la târgurile de antichităţi pe care le vizitez cu mare plăcere. Prima întrebare este invariabil aceeaşi: "Dar, sunt chiar vechi?". Nu contează prea mult dacă sunt frumoase sau nu. Important e, în acest caz, să fie vechi. Pot fi piese superbe, dacă sunt noi nu au nici valoare. Pot fi mediocre, dar vechimea şi gradul de deteriorare le conferă automat strălucire.
Nu vreau să insinuez prin rândurile de mai sus că vintage e neapărat acelaşi lucru cu second sau că vechimea unei piese de mobilier şi eventuala istorie pe care o înglobează sunt elemente absolut nesemnificative. Pentru mine, în esenţă, vintage e o piesă care aduce farmecul unei alte epoci. Cele mai multe piese vestimentare şi accesoriile vintage nu sunt noi. Că descoperi o piesă vintage la un târg special sau într-un magazin second-hand mi se pare irelevant.

A nu cumpăra un obiect care îşi place numai pentru că e vândut într-un magazin second, în contextul în care, dacă l-ai fi găsit într-un alt cadru, ai fi considerat că e o achiziţie de senzaţie, jena de a fi văzut într-un astfel de magazin şi nevoia de a machia vintage o piesă second pentru a o legitima social nu sunt mai mult decât probe de snobism, dovezi ale felului în care teama de gura lumii ne deformează şi ale lipsei de personalitate. La fel cum o probă de snobism e şi calificarea exclusivă a unor piese de mobilier după criteriul vechimii lor, când există mobilă stil făcută astăzi, splendidă. Iar exemplele ar putea continua. Prin reacţia nenaturală a celor din jur, un fapt banal în mod normal poate deveni simbolic. Cumpărarea unei poşete poate deveni un manifest, un act de curaj, de răzvrătire. Desigur, nu puteam să scriu aceste rânduri fără să fi cumpărat geanta. S-a dovedit a fi o geantă Fendi. Pot spune acum că am o vintage Fendi bag. Dar, mai bine zis, am o poşetă care îmi place.

Ioana Romana LAURENŢIU