Din dragoste de “fuckin’ country”…

Aflat de curând în Siria, d-l preşedinte Traian Băsescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de aceia care vorbesc cu dispreţ la adresa propriei ţări.

Obiectul criticii prezidenţiale, în sinea lui este mai mult decât corect şi deopotrivă de trist; numai că, asemeni tuturor preşedinţilor României de după 1989, D-sa a găsit, şi el, vinovaţii pentru această situaţie, tot în presă. Ori, când vorbim despre acest subiect, al “ne-iubirii de ţară/patrie, a limita discuţia numai la jurnalişti e o greşeală. Dimpotrivă, cred că peste această categorie – jurnalişti - se poate trece, în fond, destul de uşor, cu un raţionament simplu.

 

Anume, acela conform căruia cu cât nivelul cultural al unui individ creşte, este mai mare, cu atât gradul lui de conştientizare a ceea ce poate să însemne totuşi atât de “pedalata” noţiune de “patrie”, este mai profund. Cu alte cuvinte, doar în acest caz, în sufletul oamenilor se dezvoltă această “a doua inimă” – cea cu care ne iubim patria. Cum spuneam, în cazul amintit de d-l Băsescu, cel al jurnaliştilor, cred, pur şi simplu, că aceia dintre ei care au transformat “profesia” de jurnalist în simplă “meserie”, nu au sau nu este deloc dezvoltat, pur şi simplu, “organul” acela.

 

într-o oarecare măsură, pe cei care au diverse frustrări, în legătură directă cu modul lor de viaţă, cu insuccesele, nedreptăţile pe care trebuie să le îndure în viaţă. Aceştia îşi înjură propria ţară, fiindcă au nevoie, periodic, când dintr-un motiv sau altul le ajunge cuţitul la os, de un vinovat pentru toate neajunsurile lor. Numai că acest tip de discurs al lor nu e nici pe departe la fel de nociv, cum este al altora, pentru simplul motiv că el nu vine din inimă.

 

Dintre ei mulţi vor înţelege că în dragostea de ţară, la fel ca şi în cea faţă de iubit/iubită trebuie să ai pacienţa de a-i arăta cât de mare e dragostea ta. O rupi cu patria sau cu iubitul/iubita, numai după ce aceasta te refuză, deşi i-ai arătat şi ştie că dragostea ta e cea mai profundă. Mai îngrijorător şi, desigur, mai nociv mi se pare, în acest context, “discursul” împotriva ţării, aparţinând unor politicieni şi ai unor membri ai societăţii civile, uşurinţa cu care aceştia se pronunţă la adresa propriei ţări cu mai multă ură decât cel mai înverşunat duşman.

 

O parte a “intelighenţiei” noastre – mai ales cei care luptau cu Ceauşescu prin cultură, scriindu-şi cărţile la “căldurica” posturilor bune în care Partidul Comunist îi “surghiunise” (ba le mai dădea şi paşaport să-şi definitiveze studiile în putredul capitalism) au învăţat destul de lesne, după 1989, că a înjura, cu rezonanţă, peste hotare, România aduce foloase de multe feluri:de la invitaţii de a vorbi despre “mizeria” din propria ţară (nu de puţine ori fals amplificată!) şi până la “granturi” generoase şi susţineri financiare, şi burse imense, întru “studierea” acesteia. Aşa s-au născut peste noapte ONG-uri specializate în denigrarea ţării, care trimit în occident rapoarte înspăimântătoare despre starea ţării.

 

Dincolo de problemele pe care le avem şi pe care, într-o măsură sau alta, le are orice ţară, imaginea noastră deplorabilă în exterior este furnizată în cvasi-totalitatea ei de aceştia. Indivizi care, la o adică, nu cred că şi-ar fi găsit un loc de muncă şi care sunt obligaţi de la an la an să îngroaşe tuşele negre ale ţării, doar pentru a-şi păstra salariile şi bugetele. Sigur, mai există şi câte unul care îşi urăşte cu sinceritate ţara, împreună cu toate valorile ei şi care este în stare să arate asta pe tot parcursul unei cărţi, (România se poate lăuda cu un astfel de “mare intelectual”!) fără pic de ruşine.

 

 Ca să nu mai vorbim despre politicienii proveniţi din societatea civilă (am avut un ministru din această categorie), care, în egoismul lor atroce, nu fac altceva decât imense deservicii unei ţări şi aşa, atât de chinuite. Măcar cei de teapa aceasta au curajul să şi scuipe ţara direct pe obraz. Cel mai trist e faptul că cei de la care România aşteaptă maxima luciditate a dragostei de ţară – politicienii - sunt, în majoritatea lor, de o cruntă “modestie” în simţiri. Din păcate, ei nu pot iubi şi respecta decât banii, propriile interese, puterea şi uneori propriile familii. Ceea ce, oricum am privi lucrurile, este mult prea puţin.

 

P.S. în week-end ul acesta am avut marea ne-linişte de a asculta – a câta oară?- George Enescu. E o muzică ce ţine de Dumnezeul nostru, al românilor, dacă există aşa ceva. îl recomand tuturor, mai ales atunci când simt că, din diverse motive, ceva, în profunzimea sufletului lor se clatină sau chiar se rupe definitiv. Nu cred că cer prea mult, dacă fac apel la fiecare politician să asculte, singur, în linişte, într-una din zilele acestea, premergătoare campaniei electorale, Rapsodia Română a uriaşului muzician care a fost George Enescu. Iar după aceasta, dacă nu au simţit lacrimi în ochi, (ceea ce e cam mult!), atunci poate că li se face măcar ruşine...