Asta a văzut şi, sper, a înţeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanţă. Jocul în sine şi mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare şi amărăciune şi au distrus speranţa unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manşă lipsit de control şi în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid şi unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii şi-au „făcut treaba", noi însă n-am creat nici măcar circumstanţe pentru îndeplinirea celorlalte „condiţii". Dar asta este deja istorie şi aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deşi nu va fi uşor.
Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul şi nici primul care încearcă să identifice nişte cauze pentru acest eşec dureros. Aşa cum e limpede de înţeles pentru oricine, echipa naţională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competiţional, ligile la diferite eşaloane, şi o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleaşi personaje, precum „venerabilul" Mircea Sandu, „onorabilul" Mitică Dragomir sau „dinasticul" Victor Piţurcă, care se automoşteneşte, preia şi duce mai departe propria zestre de selecţioner. Să facem socoteala (şi „să le numărăm, coane Fănică"): naşul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piţi, zis şi „Diavolul", peste 10 ani la cârma naţionalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naţionalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piţi la timonă. O singură calificare s-a reuşit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic şi retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecinţa vreunei strategii şi n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii şi a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tuşe, acesta arată cam aşa: fotbalul românesc este pe „butuci", competiţiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiţie, baza este şubredă, spectatorii sunt tot mai puţini, mediocritatea domneşte în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Braşov, Gaz Metan Mediaş, FC Botoşani, Viitorul Constanţa, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupţia şi-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câştigul cu orice preţ, nu rezultatul sportiv şi, cu atât mai puţin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine şi cu ce bani finanţează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susţin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Piţurcă selecţionerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar şi un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supravieţuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament şi lipsă de transparenţă era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care şi-l puteau crea. Căci Piţurcă pare independent (nu ţine de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), îşi asumă eşecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalţi), nu dă socoteală nimănui (nici şefilor lui). Tăcut, încăpăţânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară şi cu o lipsă de transparenţă de pomină, era profilul perfect de a-i „fura" rezultatele şi a-l indica vinovat pentru eşecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naţionalei de aceiaşi şefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Piţurcă în antrenorat, calităţile lui de selecţioner şi de motivator, esenţiale pentru o asemenea poziţie. Cu o imagine confuză şi contradictorie, Piţurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcţie de împrejurări, iar calitatea de „gambler", adică de antrenor care nu pregăteşte, ci „joacă" un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înţelegea deciziile lui Piţurcă, nici cele bune, nici cele rele, şi, tot adesea, se vorbea despre el în context de „şansă", „noroc proverbial", „inspiraţie", „bulan", „pleaşcă" sau „ghinion"etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea" tehnico-tactică a meciurilor de către Piţurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare" a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Piţurcă nu-şi dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E şi acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?! 7
de Viorel Nistor
redactie@ziuadecj.ro
