(Urmare din ediţia de ieri)
Prima valoare a “umanismului secular” este “libertatea cercetãrii (freedom of inquiry), iar caracteristicile sale se pot rezuma astfel: “Este o metodã a cercetãrii; asigurã o perspectivã naturalistã asupra cosmosului; este nonateistic; este asociat eticii umaniste; oferã o perspectivã care este democraticã; şi este planetar în scop” (p. 21-22). “Noua paradigmã”, pe care “umanismul secular” o aduce, “pune accentul pe folosirea raţiunii şi pe inteligenţa criticã, pentru a rezolva problemele umane.
El are încredere în abilitatea speciei umane de a aplica ştiinţa şi tehnica pentru îmbunãtãţirea vieţii umane; el este sceptic în ceea ce priveşte existenţa de realitãţi oculte, paranormale sau transcedente. Deşi este versiunea contemporanã a ateismului clasic în ceea ce respinge, el îşi exprimã, de asemenea, un interes normativ pozitiv pentru a dezvolta valori etice constructive relevante pentru condiţiile prezente al umanitãţii pe aceastã planetã” (p. 57).
Cu descrierea istoricã venim pe pãmânt: “umanismul secular” se alimenteazã din reconstituiri istorice parţiale şi discutabile (“umanismul” ar reapare în Europa cu traducerea de cãtre Averroes a lui Aristotel şi odatã cu distanţarea de Biblie; Galilei s-ar fi opus Bisericii; valorile şi idealurile raţiunii, libertãţii, fericirii, justiţiei sociale ar fi înlocuit virtuţile credinţei, speranţei, caritãţii; John Dewey ar reprezenta un “umanism” strãin de religie etc.). în multe cazuri (oricum, în toate exemplele citate în paranteza anterioarã) se poate indica dependenţa religioasã a însãşi componentelor “umanismului”.
Se lãsã însã formulat şi al doilea contraargument: aşa cum au anticipat John Dewey, apoi Böckenförde, iar, cu totul recent, Habermas şi Ratzinger au arãtat,”secularismul” se loveşte de o “crizã de motivaţie”, ce izvorãşte pânã la urmã din chiar conceptualizarea sa. Al treilea contraargument este acela cã, între timp, opoziţia “raţiune” – “credinţã” s-a uzat, dovada concludentã fiind împrejurarea cã înşişi experţii calificaţi ai religiei cer astãzi folosirea “raţiunii”, iar fizicienii de prim plan (Paul Davies, Frank Tipler şi alţii) au pãrãsit opoziţia stearpã a “secularizare versus la religie”.
în ambele cazuri, “raţiunea” şi “credinţa” nu se mai substituie, nici nu se lasã reduse una la alta, ci conlucreazã, în deplinã autonomie, la a da un nou tablou al lumii.
