Explicația poate părea surprinzătoare acum, dar eram preocupați să câștigăm competiția cu noi înșine și cu alții, parcurgând avizi cărți cu nemiluita în neuitata Bibliotecă Centrală Universitară de atunci, încât ne uitam unul la altul pentru a observa cum procedează celălalt, nu pentru confesiuni.
În Facultatea de Istorie și Filosofie, care ne reunea la Universitatea “Babeș-Bolyai în vremea “micii liberalizări a României” de după 1964, nu era loc pentru superficialitate profesională și pentru aranjamente salvatoare (părinți bine plasați, pile etc.). Nu știam decât că ceea ce prestăm în seminarii și, credeam noi, ceea ce scriem, poate să ne reprezinte. Mulți dintre noi ambiționam să ajungem în preajma celor mai prestigioși profesori.
În 1970, la comisia de repartizare a istoricilor, ce a avut loc la Iași, Ladislau Gyemant, șeful de promoție pe țară, titlu care atunci spunea ceva, a luat postul de la Institutul de Istorie din Cluj. Înțelepciunea rectorului de atunci, Stefan Pascu, a fost premonitorie luându-și un colaborator care a tras continuu în sus prestigiul instituției.
L-am reîntâlnit pe Ladislau Gyemant peste ani, adică în 1994, când Comisia Europeană a acceptat solicitarea pe care am adresat-o de a finanța crearea unei Facultăți de Studii Europene, nu numai la Natolin (Polonia), ci și la Cluj-Napoca (România). Îmi asumasem la Bruxelles răspunderea de a aduce în profesuri personalități reale – ceea ce nu a fost deloc ușor și nu a dat tot timpul rezultate – iar după valoarea scrierilor, Ladislau Gyemant se detașa. L-am invitat să iasă din obișnuințele cercetării științifice într-un institut consacrat și să intre în structura didactică. Nu a acceptat ușor.
Nu a accceptat să facă vreo pauză în cercetări nici atunci când căutam un director al nou înființatului Institut de Studii Iudaice, a cărei inițiativă o asumasem, deja ca decan al Facultății de Istorie și Filosofie, împreună cu fostul rabin al Clujului, Dr. Moshe Carmilly (New York). Ladislau Gyemant a spus simplu: “eu sunt pregătit în istoria României și vreau să lucrez în acest domeniu”. Fără emfază, fără a revendica merite! Dar, până la urmă, Ladislau Gyemant a preluat directoratul Institutului, a devenit, pe scrieri solide, profesor titular al Universității “Babeș-Bolyai” pentru istoria europenizării și nu mai poate fi separat de istoria instituției. Institutul de Studii Iudaice și Istorie a Evreilor a devenit repede, grație directorului Ladislau Gyemant, cel mai bun institut de la Viena spre Răsărit, alături de institutul similar de la universitatea “Paszmany Peter” din Budapesta. Din păcate, ieșirea lui din scenă, în 2012, a însemnat practic sfârșitul Institutului.
Nu evoc larga apreciere a directoratului exercitat de Ladislau Gyemant la Institut. În sistemul de atunci – cu decani aleși de facultăți, nu numiți, care a scutit profesorii de servilismul actual față de rectori – Ladislau Gyemant a fost vreme de opt ani decan al Faculății de Studii Europene, pe care a condus-o cu efectivă autonomie de decizie, cu pricepere, în deplină siguranță. Nu este de mirare că nu s-a mai generat nimic nou după plecarea lui, forțată de funesta lege Funeriu, care, între altele, a eliminat sute de specialiști veritabili din universitățile țării. Dimpotrivă, s-a degradat aproape orice în aranjamente provinciale!
Dincolo de roluri administrative, în condiții normale, opera trebuie să decidă în evaluarea intelectualilor. Ladislau Gyemant a fructificat ani buni de lucru ca cercetător științific, încât atunci când bilanțul se ia în seamă, el îi depășește de departe pe istoricii care au fost plasați de la început în cariera universitară. Spus fără ocolișuri, nimeni, de la Ștefan Pascu și David Prodan încoace, din școlile de istorie a Transilvaniei ultimelor decenii, nu îl poate concura în scrieri și în soliditatea acestora. Prin conjuncturi oculte, unii au prins poziții formale în instituții care și-au pierdut între timp seriozitatea, alții luptă cu orice mijloc să nu scape prilejul oferit de golirea artificială a universităților de profesori de valoare. Ladislau Gyemant lucrează temeinic, fie și în desăvârșită discreție, la o operă istoriografică asupra Transilvaniei, care este de mult de referință.
Fără a fi istoric de profesie, citesc în mod curent scrieri ce dau tonul internațional în filosofie, dar și în drept, istorie, economie, psihologie, management, sociologie, critica romanului, geopolitică, politică universitară, teologie. Nu pot să nu observ contribuțiile originale ale lui Ladislau Gyemant, pe care oricare cunoscător în materie le-ar reține. Pot cita coautoratul la Istoria Românilor (Editura Enciclopedică, București, 2003, vol.VI și VII/1), dar mai ales la multiplele volume de documente privind Răscoala lui Horea (în care nimeni, afară de Ștefan Pascu, nu a făcut mai mult!), ca și ediția scrierii eminente a lui Francisc Pall, Inochentie Micu Klein. Exilul la Roma 1745-1768 (1997) și coautoratul la Istoria României.Transilvania (1997), sau , mai devreme, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847. (Editura Univers Enciclopedic, 1995, în colaborare cu Aurel Răduțiu). Opera de până acum a lui Ladislau Gyemant înseamnă însă mult mai mult.
De departe, Ladislau Gyemant este cel mai temeinic istoric al epocii moderne a Transilvaniei. Cartea Mișcarea națională a românilor din Transilvania între anii 1790 și 1848 (Editura Științifică, București, 1986) rămâne definitiv o carte de căpătâi și este păcat că David Prodan nu mai poate vorbi. Cu Ion Budai Deleanu, De originibus populorum Transilvaniae (Ediție critică, traducere și note, Editura Enciclopedică, București, 1991) Ladislau Gyemant a adus în română uneia dintre cărțile de bază ale culturii țării. Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Vol. 1, Partea I-II, peste 3.500 de pagini, Editura Enciclopedică, București, 2009, al cărei al treilea volum este anunțat pentru această vară) este o altă scriere exemplară, ce lămurește multe probleme, pe documente, cu calm și argumente peremptorii.
Ladislau Gyemant a reluat cercetările de multă vreme intrate în umbră consacrate evreilor ardeleni și a contribuit, ca puțini contemporani, la scrierea istoriei evreilor de la Carpați. Cu siguranță, studiile și cărțile sale – mă gândesc mai întâi la edificatorul volum Evreii din Transilvania (Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004) și la revista de notorietate internațională Studia Judaica – contează pentru comunitatea evreilor din Europa ca pietre de hotar în regiune.
Când se va analiza lucid ceea ce s-a petrecut la universitatea clujeană între 1993 și 2012, acțiunea lui Ladislau Gyemant va conta, de asemenea, ca un moment istoric, de semnificație europeană. În intervenții cultivate și cumpănite el a adus în dezbaterile universitare idei, raționamente și argumente ce au amintit tradiția majoră a instituției.
Nu epuizez aici prezentarea celui mai bun istoric al Transilvaniei din zilele noastre. Nici nu-i scriu în vreun fel istoria, căci aceasta se va face altădată. Aș mai menționa doar trei aspecte. Primul este cel al multilingualității. Putem fi oricât de toleranți în evaluări, dar un fapt este de netăgăduit. Nu suntem specialiști demni de respect la Cluj-Napoca fără a vorbi germană, franceză, engleză, italiană, pe lângă română. Ladislau Gyemant le-a însușit pe fiecare, la care a adăugat stăpînirea maghiarei și, bineînțeles, a latinei. Am fost bucuros, ca rector care am pus accent pe valoarea persoanei, să-l etalez la München, Viena, Paris, Roma sau în multe alte locuri. Ladislau Gyemant și-a însușit limbile regiunii și ale Europei de azi, încât l-am simțit a fi mereu un avocat care pledează pentru a se stăpâni limbile menționate de către specialiști și studenți.
Al doilea este cel al formulei alese de scriere a istoriei. Peisajul istoriografic de la noi – dincoace de elanul însuflețitor al schimbării din primele zile ale lui 1990 – a fost ocupat, din nou, de un fel de scriere elaborată fără consultarea fără rest a arhivelor, ba chiar de o istorie propagandistică, ce este folosită protocolar, la ocazii festive. Pe scenă, mai nou, a intrat istoria comercială, care presupune statul în arhive atât cât este necesar pentru a găsi amănunte picante. Ladislau Gyemant a fost tot timpul credincios istoriei lămuritoare, bazată pe efortul de epuizare a arhivelor. Puțini dintre istoricii din regiune au petrecut în arhivele din țară, dar și în cele de la Budapesta și Viena, mai mult decât el. Istoria speculativă (care nu este nici măcar filosofică!), adică istoria insuficient sprijinită pe investigație proprie de arhivă, el a respins-o statornic, iar acest fapt conferă scrisului său soliditate, înainte de orice.
Al treilea aspect este cel al instrumentelor folosite în scrierea istoriei. Din nefericire, la noi încă nu a fost tematizată suficient relația dintre culegerea datelor în arhivă, stabilirea faptelor istorice, corelarea lor cauzală și funcțională, cunoașterea regularităților și înțelegerea tuturor acestora ca întreguri de civilizație și cultură. Împrejurarea se resimte în calitatea dezbaterii publice, căci scrierea istoriei și discursul public comunică prin numeroase fire. Mulți se reped în unul sau altul dintre aspecte, fără să poată reda istoria ca viață trăită. Pentru a putea face aceasta, istoricul trebuie să fie el însuși preocupat de disciplinele conexe, de la tehnologii de producere, trecând prin economie și sociologie, la antropologie culturală, teologie și filosofie. Ladislau Gyemant a dat importanță fiecărei laturi a procesului istoric și a angajat cunoștințe din varii discipline, încât astăzi, când discursul istoric este asaltat de formule simplificatoare, el păstrează linia rezistentă a unei istorii bine informate de optici disciplinare diverse. Mulți istorici de la noi s-au oprit la “Școala Analelor”. Ladislau Gyemant cunoaște unde pot fi folosite cu randament achizițiile noii istoriografii din Franța, Germania, Statele Unite. Pentru el istoria este mult mai mult decât un mijloc în slujba carierei, este o pasiune dominantă, ca parte a angajării personale în sfera amplă a culturii.
Andrei MARGA
