Criza şi consecinţele acesteia (criza finanţelor publice) au scos în evidenţă vulnerabilităţile structurale ale Uniunii Monetare Europene, fiind demonstrată insuficienţa criteriilor de convergenţă nominală stabilite la Maastricht şi, implicit, importanţa convergenţei reale.
Convergenţa reală poate fi definită sub forma unui proces de omogenizare a structurilor economiilor membre ale unei uniuni monetare - o convergenţă structurală. Practic, performanţa unei uniuni monetare şi a unei economii membre a uniunii monetare este dependentă de realizarea cu succes a unui proces de convergenţă reală, proces menit să contribuie la diminuarea probabilităţii apariţiei (şi persistenţei) şocurilor asimetrice. Ceea ce se întâmplă în momentul de faţă cu economiile din Europa de Sud poate fi asimilat unui şoc asimetric (rezultat din şocul simetric reprezentat de cea mai severă criză economico-financiară mondială din ultimele decenii), a cărui persistenţă este determinată de nerealizarea adecvată a procesului de convergenţă economică reală. Literatura economică identifică o serie de criterii de convergenţă reală, de la indicatori consacraţi (produs intern brut - PIB/locuitor, productivitatea muncii), structura PIB, ponderea investiţiilor în PIB, rata şomajului, convergenţa ciclurilor economice, la indicatori avansaţi precum ß şi . În rândurile următoare voi încerca să prezint, dintr-o abordare statică, distanţa între economia României şi economia zonei euro.
În primul rând, dacă ne uităm la structura PIB în 2010 observăm
o serie de diferenţe. Spre exemplu, ponderea sectorului primar (agricultură, pescuit) în PIB se situa la aproximativ 7% în România (faţă de doar 1,7% în cazul zonei euro). Pe de altă parte, ponderea serviciilor financiare şi imobiliare în PIB se situa la doar 15,7% în cazul României, faţă de 29% în cazul zonei euro. Pe de altă parte, observăm ponderi mai importante ale industriei şi construcţiilor în PIB în cazul României, comparativ cu zona euro, expresie a diferenţelor existente între stadiile de dezvoltare ale celor două economii. Dacă ne uităm la structura PIB din punct de vedere al cererii agregate, observăm noi diferenţe. Spre exemplu, ponderea consumului privat în PIB este mai ridicată în România (raportat la zona euro). Totodată, economia internă funcţionează cu deficit comercial (peste 5% din PIB în 2010), în timp ce zona euro se caracterizează prin echilibru extern (uşor excedent bugetar în 2010).
Distanţa economică care separă economia internă de zona euro capătă o dimensiune impresionantă dacă observăm evoluţia indicatorilor PIB/locuitor şi productivitatea muncii. În ceea ce priveşte PIB/locuitor, observăm că în 2009 România se situa pe penultimul loc din Uniunea Europeană (cu o pondere de aproximativ 42% din media zonei euro). Situaţia este similară dacă analizăm şi indicatorul productivitatea muncii. Totodată, distanţa între economia României şi economia zonei euro este exprimată şi de indicatorii din sfera pieţei forţei de muncă. În 2010 rata de participare a populaţiei active la piaţa forţei de muncă se situa la 63,3% pe plan intern, în timp ce în zona euro consemna un nivel de 68,4%. Atenţie, că obiectivul pentru sfârşitul acestui deceniu este 75%, conform Strategiei Europa 2020! Pe baza acestei analize sumare putem constata că distanţa economică ce separă economia internă de zona euro este încă foarte mare. Mai mult, trebuie menţionat faptul că procesul de convergenţă economică reală către Uniunea Monetară Europeană a fost întrerupt pe perioada anilor de criză. Putem spune, astfel, că prioritar pe termen scurt pentru economia internă este adoptarea şi implementarea de măsuri menite să contribuie la reluarea procesului de convergenţă reală către media europeană.
Andrei RĂDULESCU
analist Target Capital
