Dl. Băsescu ar vrea o axă nouă

Pe 12 iunie, Moldova şi UE au încheiat negocierile pentru semnarea Acordului de Liber Schimb, cu toate poticnelile cauzate de instabilitatea politică de la Chişinău şi de provocările din Transnistria ale agitatorilor Moscovei. De asemenea, în câteva zile este aşteptat raportul UE care va arăta în ce măsură şi-a făcut temele Chişinăul cu privire la angajamentele luate pentru liberalizarea regimului de vize. Lucrurile par în regulă, Bruxelles-ul încearcă să-şi recapete încrederea în liderii moldoveni şi aceştia pot răsufla uşuraţi pentru moment, însă povestea este departe de a fi încheiată. Chiar în aceeaşi zi, preşedintele separatist transnistrean Evgheni Şevciuk a dat o lege unilaterală privitoare la frontiera de stat a Transnistriei, incluzând în teritoriul controlat de el şi satul Varniţa, aflat în teritoriul Republicii Moldova. Satul a fost în centrul atenţiei şi în aprilie, când miliţia transnistreană a instalat acolo abuziv nişte puncte de control, sub pretextul că doresc să combată contrabanda cu ţigări, încercând să testeze reacţiile autorităţii proaspăt instalate la Chişinău cu doar două zile mai devreme. De această dată, gestul provocator este mult mai serios şi aduce atingere integrităţii teritoriale a statului, iar toţi experţii au privit instinctiv spre Moscova. Nimeni nu se aştepta probabil ca Rusia să stea liniştită şi să privească de pe margine cum Moldova se apropie tot mai mult de UE, în dauna proiectului Uniunii Eurasiatice, promovat de la Kremlin. La Bucureşti, tema nu are deloc trecere nici la presă, nici la Ministerul de Externe: nu a existat nicio reacţie oficială, iar subiectul lipseşte practic din agenda presei. După întâlnirea cu g-ralul Patruşev, dl. Băsescu a rostit aproape pe neobservate o singură frază pe acest cel mai sensibil dosar româno-rus: „Am discutat problema Transnistriei, pe care o considerăm importantă pentru securitatea României şi necesitatea de a avea o Republică Moldovă întreagă." Între timp, dialogul s-ar putea intensifica, mai ales că în sfârşit România va avea iarăşi un ambasador la Moscova, pe dl. Vasile Soare, care cunoaşte foarte îndeaproape dosarele de negociere, precum şi stilul din spaţiul ex-sovietic: a fost ambasador în Kazahstan vreme de 6 ani şi este un cunoscut cercetător al valurilor de deportări din Basarabia şi Bucovina de Nord, care au durat mai bine de 10 ani, începând cu 1941.

Cea mai surprinzătoare poziţie a preşedintelui după întâlnirea cu solul Moscovei a fost cea referitoare la Siria: „Atât Federaţia Rusă, cât şi ţările occidentale trebuie să se abţină să aprovizioneze cu armament vreuna din cele două tabere." Cu câteva ore mai devreme, administraţia Obama anunţa că Siria a trecut „linia roşie", existând dovezi clare că trupele regimului al-Assad au utilizat arme chimice, în speţă gaz sarin, împotriva propriei populaţii şi a insurgenţilor. În mod clar, cele două tabere din războiul civil sirian au susţinători dintre cei mai puternici: insurgenţii au motive tot mai temeinice să se bazeze pe occidentali, după ce până acum marele lor aliat a fost Qatarul, cu ajutoare sub diverse forme estimate la vreo 3 miliarde de euro. Bashar al-Assad nu a fost niciodată lăsat din braţe de aliaţii săi tradiţionali, Iranul şi Rusia, în condiţiile în care China a părut destul de neinteresată de subiect. Mizele conflictului sunt mult mai mari decât par la prima vedere şi pot oferi chei de interpretare noi pentru poziţia neaşteptată a României. Al-Assad şi-a propus acum 2-3 ani să facă din Siria un hub energetic al Orientului Mijlociu, alternativă la Turcia, de unde şi o parte din răcirea relaţiilor dintre cei doi vecini. În 2011, a semnat alături de Iran şi Iraq un contract de asociere pentru construcţia unui gazoduct care să apropie uriaşele zăcăminte din Golful Persic (South Pars-North Dome, împărţit între Iran şi Qatar) de flămânda piaţă europeană. În plus, descoperirile de gaze naturale în Mediterana de Est, inclusiv în apele teritoriale siriene şi în apropierea ţărmului (de la Tartus, port controlat cu ajutorul armatei ruse, până spre Homs, cca. 100 de km spre continent), ar fi justificat planurile de construcţie a unor conducte bifurcate spre Cipru sau Turcia, în funcţie de evoluţia lucrurilor. Dezvoltarea unei conducte de către statele şiite din Orientul Mijlociu (Iranul, teritoriile majoritar şiite din Iraq şi Siria alawitului al-Assad, partener al şiiţilor) nu a picat deloc bine liliputanului Qatar, stat care abia ocupă o mică peninsulă în Golful Persic, dar este al treilea mare producător mondial de gaze naturale.
Aşa cum Europa încearcă să aleagă cea mai potrivită cale de a-şi rezolva aprovizionarea, aşa şi marii producători vor să găsească cele mai bune pieţe de desfacere, iar Europa va fi ani buni de aici înainte cea mai flămândă piaţă disponibilă pentru producătorii din Orientul Mijlociu. Prin urmare, Qatarul, care deţine cam 2/3 din zăcământul South Pars-North Dome are tot interesul să zădărnicească planurile şiiţilor iranieni aliaţi cu al-Assad, inclusiv prin mijloace militare indirecte: ajutor acordat insurgenţilor, în speranţa debarcării cât mai rapide a regimului de la Damasc şi a instaurării unui regim prietenos cu Doha sunnită. De altfel, planurile pentru gazoductul qatariot spre Europa au fost parafate şi aranjate încă de acum 4 ani: conducta urma să se oprească în sudul Turciei, lângă Adana, nu departe de capătul conductei care vine de la Baku şi ajunge la Ceyhan, prin care ar fi urmat să fie alimentat Nabucco. Prin urmare, oricum ar fi fost, Qatarul era interesat să fie unul dintre furnizorii Nabucco, considerând proiectul drept cea mai facilă posibilitate de a intra în plin pe piaţa europeană. La rândul lor, central-europenilor le convenea creşterea concurenţei posibilelor surse de aprovizionare, după ce ani la rând au fost nevoiţi să suporte impedimentele poziţiei monopoliste a Rusiei.

Acum, faptele se precipită. Liderii G8 par să ajungă cu greu la un acord, aşa încât anticipând eşecul, ţările NATO au început încă din weekend-ul trecut să intensifice transporturile de armament spre grupările rebele, în special din Marea Britanie şi Franţa. De data asta nu mai sunt mizilicuri, arme de luptă la sol, aşa cum s-au mai trimis în lunile trecute, inclusiv dinspre Balcanii de Vest (Croaţia), via Iordania, ci armament greu, mortiere şi rachete antitanc şi anti-aeriene. Cu sau fără acordul Moscovei, occidentalii par dispuşi să scape de al-Assad, indirect, sprijinind rebelii islamişti, în speranţa că reconstrucţia viitoare a Siriei va cuprinde şi dezvoltarea infrastructurii de gaze şi petrol, în beneficiul unei aprovizionări mai facile a Europei.

La toate să adăugăm informaţiile neoficiale că acţionarii consorţiului care va exploata zăcământul azer Shah Deniz 2, prima sursă de aprovizionare a conductelor care vin spre Europa, au dat cu flit lui Nabucco, preferând conducta Trans-Adriatică (TAP). Aceasta trece prin Grecia, Albania şi Italia, ocolind Europa centrală, inclusiv România, iar asta convine de minune Rusiei, căreia marii noştri amici de dată recentă, azerii, i-ar face astfel un mare serviciu. Rusia şi-ar păstra intacte pârghiile de negociere cu clienţii europeni şi va putea în continuare să elucubreze ameninţător pe tema South Stream, gazoduct pe care n-au avut niciodată de gând să-l chiar construiască. Mai adăugăm şi declaraţia plină de mister a consilierul prezidenţial pentru apărare şi securitate naţională Iulian Fota: „Relaţia cu Rusia trece printr-un moment important, şi asta nu o neg". Să mai spunem că săptămâna viitoare dl. Corlăţean va merge în vizită la Kremlin, ca semn suplimentar al unui aparent şi surprinzător dezgheţ în relaţiile româno-ruse. În orice caz, pare timpul să ne aşteptăm la ştiri interesante pe tot parcursul verii, ştiri care ar putea să configureze pentru multă vreme de aici înainte opţiunile de politică externă ale României, în special în relaţiile cu marele vecin de la Est.