Doi competitori. Amândoi pierzători!

A determinat PNL să părăsească USL procedând în aşa fel, încât victimizat să pară PSD. A strâns peste 60% din voturile parlamentarilor prezenţi pentru noul sau Guvern. A scăpat de Antonescu, în postura acestuia de preşedinte al Senatului. Şi, în fine, a învins spectaculos cerbicia lui Traian Băsescu. A înregistrat Victor Ponta, cu adevărat, aceste victorii? Pentru a elimina PNL de la guvernare lăsând impresia că liberalii sunt cei care au rupt alianţa, PSD în general şi Victor Ponta în special au făcut eforturi uriaşe. Iar maşina de propagandă a PSD, de altfel bine unsă, la propriu şi la figurat, a lucrat cu toate motoarele ambalate la maxim. Jocul lui Ponta a fost eficient, dar conţine o asemenea doză de cinism, încât este cu neputinţă ca, în timp, să nu se întoarcă împotriva să. Şi iată, în cele ce urmează, o explicaţie extrem de simplă. Este limpede că PNL, aflat la guvernare, dar cu prim-ministru în persoană lui Victor Ponta, ar fi putut, dacă ar fi dorit, să facă un joc de aşteptare. Adică miniştrii să nu demisioneze, dar să pună tunurile pe premier în interiorul executivului. Timpul ar fi lucrat împotriva lui Ponta. El ar fi fost pus, în cele din urmă, în situaţia de a ceda şi de a rupe USL, exmatriculându-i pe liberali din Guvern. Această posibilă victorie liberală, în planul imaginii, ar fi costat însă România enorm. Criza ar fi fost prelungită până când nervii lui Ponta ar fi cedat. Liberalii s-au dovedit, însă, responsabili faţă de interesele majore ale statului român, mai ales în contextul conjuncturii externe.

Aducându-i pe maghiari în Guvern, Victor Ponta nu are decât de câştigat în plan extern, unde o asemenea mişcare politică este apreciată pozitiv. În plus, a obţinut o susţinere parlamentară concludentă. Din nou, a câştigat spectaculoase puncte de imagine şi, tot din nou, pe termen mediu şi lung, această aparentă victorie reprezintă o înfrângere. Nu atât fiindcă maghiarii au obţinut mai multe funcţii în Guvern şi în deconcentrate decât numărul lor de mandate parlamentare, ci dintr-un cu totul alt motiv. Ei nu puteau veni la guvernare doar pentru ceea ce este denumit participarea la caşcavalul puterii. În mod obiectiv, UDMR a făcut importante solicitări şi a primit, în acest sens, asigurări legate de lista de pretenţii, unele legitime, altele nu, privind statutul, în sens larg, al minorităţii maghiare. Acestea
s-au concretizat în înţelegeri secrete. Poate chiar scrise. Într-o bună zi şi relativ curând, ele se vor sparge în capul Guvernului Ponta III. Aducerea lui Kelemen Hunor, de exemplu, în fruntea aceluiaşi minister, al Culturii, în care s-a aflat şi sub guvernul Boc şi cu statutul de viceprim-ministru pe care l-a avut şi sub guvernul Boc a dus la bun sfârşit procedura de rupere a USL şi a deschis calea unui guvern care lucrează după un program politic diferit. Chiar dacă, oficial şi pentru moment, Victor Ponta afirmă contrariul. Această le-a dat prilejul liberalilor să afirme, în mod repetat şi apăsat, că, deşi nou executiv este instalat constituţional, sub aspect politic, el este ilegitim. Pe de o parte, UDMR nu are de ce să moştenească programul USL, neavând niciun grad de rudenie cu această alianţă, iar, pe de altă parte, nu există nici cea mai mică garanţie că un asemenea program va fi, de acum încolo, respectat, în condiţiile în care 95% din el a fost încălcat cu maghiarii afară şi cu liberalii în executiv. Şi acest balon de săpun se va sparge inevitabil.

Detectând o serie de vulnerabilităţi de natură procedurală, preşedintele Traian Băsescu, şi el ilegitim aflat la Cotroceni, şi-a construit o întreagă strategie de umilire şi de compromitere, încă din faşă, a Guvernului Ponta III. Prin intermediul PDL, noua coaliţie a fost atacată la Curtea Constituţională a României. Şi încă nu am aflat de la magistraţii acestei instituţii dacă o asemenea sesizare intră sau nu în fişa postului CCR. Teoretic, este posibil orice verdict. Inclusiv unul care să dea satisfacţie PDL şi lui Traian Băsescu. Ce se va întâmpla în această situaţie? Deşi a invocat o serie întreagă de argumente constituţionale conform cărora legea fundamentală îi interzice să-i numească pe noii miniştri, ceea ce prelungea sine die o criză guvernamentală, transformând-o în criză instituţională şi politică, spre surpriza tuturor, Traian Băsescu s-a răzgândit în numai două ore. Domnul Gabriel Oprea a jurat de două ori peste zi în faţă preşedintelui, fără a pune niciodată mâna pe Biblie. A şi demisionat din funcţia de viceprim-ministru pentru a fi, în aceeaşi zi, reînvestit. În ziua în care Guvernul era pe muchie de cuţit, urmând ca soarta lui să se joace cândva la Curtea Constituţională, iată că, prin suceala preşedintelui, el a fost bătut în cuie. Şi încă cu urări de bine. Numai că acum situaţia e mai încurcată. Şi iată, în cele ce urmează, de ce.

Dacă este adevărat ceea ce spunea preşedintele insistent în ultimele zile, şi anume că, dacă ar semna decretele de numire a miniştrilor, ar încalca legea fundamentală a statului, atunci la fel de adevărat este că, semnându-le miercuri după-amiază, a batjocorit Constituţia. Ori a minţit înainte şi ar trebui să-şi ceară scuze pentru asta, ori se face vinovat de încălcarea cu premeditare a Constituţiei şi ar trebui să demisioneze pentru asta. Pe de altă parte, sesizarea depusă de PDL împreună cu PMP îşi produce efectele. Sâmbătă, Curtea Constituţională nu poate, pur şi simplu, să ia act de faptul că preşedintele s-a dat peste cap şi a procedat taman invers de cum spunea şi să renunţe să mai judece cauza cu care a fost sesizată. Trebuie să dea o soluţie. Fie că solicitarea e greşit îndreptată, în sensul că nu intră în atribuţiile CCR să judece o decizie a Parlamentului privind instalarea unui nou Guvern. Ceea ce înseamnă că atât argumentaţia preşedintelui, cât şi a liderilor celor două partide e făcută praf şi pulbere, primind calificativul de gest politic prostesc. Fie CCR poate constată că este în dreptul instituţiei să judece. Şi, din acest punct, situaţia se complică şi mai rău. CCR ar putea constata că s-a produs o încălcare a Constituţiei cu ocazia trecerii prin Parlament a Guvernului Ponta III. În această situaţie, cel mai vinovat e preşedintele Traian Băsescu, care, nemaiaşteptând verdictul Curţii, a emis decretele de numire a miniştrilor, deşi numirea lor este neconstituţională. Sau Curtea poate constată că sesizarea este neîntemeiată juridic, astfel încât Guvernul ar fi putut fi instalat în mod constituţional. Doar că el a fost instalat cu câteva zile înainte să se pronunţe Curtea. Şi în această situaţie, preşedintele Băsescu pierde enorm, pentru că toată argumentaţia să s-ar dovedi a fi mincinoasă. Ponta iese câştigător din această confruntare, iar Băsescu în pierdere, dar este doar o aparenţă. Într-adevăr, Băsescu a pierdut. Dar oare Ponta, instalat pe baze atât de şubrede, în ciuda susţinerii reale din Parlament, nu se va dovedi că, la rândul sau, conduce un Guvern al compromisurilor? Dacă unul dintre actorii politici pierde enorm pe termen imediat şi scurt, celălalt, Ponta, va pierde pe termen mediu şi lung.