“V-aţi rinocerizat”, mi-a spus, referindu-se la mine şi la soţul meu. “Nici măcar nu cred că mai eşti creştină”. O lovitură de cuţit. Nu puteam să îmi imaginez nimic mai cumplit cu privire la mine însămi.
Am crescut cu ideea că, oricât de mult ţi-ar displăcea, trebuie să faci ce e bine, the right thing, oricât de incomod ar fi. Chiar dacă adesea ca primă reacţie mă opuneam, mă revoltam, finalmente, făceam ceea ce trebuia făcut. Conştiinţa m-ar fi înnebunit altfel. Sentimentul de vinovăţie m-ar fi distrus.
Astăzi însă conştiinţa face din ce în ce mai puţin faţă explicaţiilor noastre aparent raţionale. Reuşim din ce în ce mai abil să construim un mecanism de apărare împotriva ei şi a sentimentelor, altădată devoratoare, de vinovăţie.
Astăzi suntem reci şi pragmatici. Ne-am pierdut preocuparea de a face bine, bucuria de a face o bucurie. Dacă nu avem un interes, nu o mai facem nici măcar atunci când nu ne costă nimic. Dar, spunem, e normal să fie aşa, căci sunt vremuri grele şi trebuie să supravieţuim. Astăzi, concentrarea exclusivă pe sine este firească, o condiţie a succesului. Egoismul nu mai e blamabil, e normal, capitalist. Altruismul altora ni se pare suspect şi ne liniştim rapid cu convingerea că, în realitate, e doar masca unui interes bine disimulat.
Justificăm voluptuos orice act imoral după principiul plăţii cu aceeaşi monedă. De ce să nu îi fac asta, şi el mi-a făcut acelaşi lucru sau, cu siguranţă, nu ar ezita să o facă, dacă ar avea ocazia. În plus, nu e nimic personal, it’s just business.
În acelaşi timp, nu mai avem milă. Nu mai avem compasiune. Dacă nu e problema noastră, nu ne preocupă. Dar şi asta e normal până la urmă, căci, mai ales în ziua de azi, sensibilitatea e un lux pe care nu ni-l putem permite. Trebuie să fim puternici, nu ne putem consuma timpul şi energia cu problemele altora. Ce ar face un medic dacă s-ar lăsa afectat de toate problemele pacienţilor? Ar înnebuni cu siguranţă. Situaţia e regretabilă, mimăm preocuparea, căci imaginea contează, dar avem deja un scut puternic de protecţie, astfel încât problemele celor din jur nu ne afectează mai mult decât o ştire de la ora 17:00. În plus, trebuie să fim obiectivi, să judecăm la rece. Cel mai adesea victimele au şi ele o vină, de multe ori şi-au făcut-o, cel puţin într-o oarecare măsură, cu mâna lor. Or, în astfel de cazuri, chiar nu mai merită nicio consideraţie.
Paradoxal, găsim explicaţii şi pentru răul gratuit, care nu ne aduce niciun profit. Îl facem însă în numele justiţiei şi ca să dăm o lecţie. Nimic să nu treacă nepedepsit, căci nu e drept. Culmea, la nivel declarativ, chiar conştiinţa nu ne lasă să procedăm altfel. Şi ura, şi invidia îşi găsesc măşti logice. Cu siguranţă, succesul altuia e nemeritat. Dacă nu e vorba de pile, relaţii, nepotism, blonde, trafic de influenţă, trebuie să fie altceva la mijloc, căci aşa merg lucrurile la noi.
Construim aşadar pledoarii elaborate, motivate raţional, logic pentru mai toate acţiunile noastre. Ne justificăm aproape orice derapaj. Faţă de alţii, dar, mai grav, faţă de noi înşine. Am găsit un drog-“antidot” pentru conştiinţă. Păcălim abil sentimentul de vinovăţie.
În plus, pe lângă antidotul inventat, folosim încă un truc eficient. Menit nu numai să ne uşureze conştiinţa, dar chiar să ne dea un sentiment de nobleţe. Comparaţia. Cu cei din jur. Dacă eşti mai bun, mai moral, mai credincios decât cel de lângă tine, automat ai o părere bună despre tine. Iar când ştacheta e foarte jos, când trăim într-o lume de gheaţă, sufocată de egolatrie şi ură, ulcerată de agresivitate, un gest frumos, dar mărunt în sine, poate să ne pară măreţ, suficient să deschidă porţile Raiului. Ne emoţionăm singuri, impresionaţi de propriul altruism. Şi aşteptăm în consecinţă recunoştinţa veşnică a beneficiarului mărinimiei noastre şi, desigur, reciprocitate. Ne e dator vândut şi ar fi normal să conştientizeze asta şi să se revanşeze. În fapt, însă, gestul nostru frumos nu e mai mult decât atât. Un gest frumos, dar infinit mai puţin decât am putea face, decât ar trebui să facem. Iar principalii beneficiari, în realitate, suntem chiar noi. Şi asta ar trebui să fie o recompensă suficientă.
Mă tem de momentul în care aş ajunge să refuz cu argumente raţionale orice introspecţie. Mă tem de capacitatea de amăgire a conştiinţei. Mă tem că dacă nu vom găsi o cale de purificare şi, mai mult, vom renunţa să o mai căutăm, vom muri pe dinăuntru fără măcar să ne dăm seama de asta.
Ioana Romana LAURENŢIU
Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii
